LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

• Poetul Cezar Ivănescu, calomniat prin oribile şi dezgustătoare ştiri fără temei real

Trăim într-un timp de veritabil clan literar, de dezorientare şi de totală negare valorilor. Mă las, fără să vreau, invadat de un gând amar. Îmi amintesc de furibundele atacuri dezlănţuite împotriva Poetului Naţional, decretat de unii drept „reacţionar” sau „precursor al fascismului”. Campania de negare, de demolare a marilor noastre valori, în frunte cu Mihai Eminescu, suveranul acestora, nu-i nouă la noi; dar, în anii din urmă, ea a căpătat o virulenţă neobişnuită. Atacându-l pe Eminescu, s-a atacat, s-a culpabilizat, s-a negat – cu o violenţă ieşită din comun – tot ceea ce acest greu încercat pământ a avut mai sfânt, mai de preţ şi mai nobil. „Sfântului Eminescu” i s-au smuls, cu furie, aripile de arhanghel al neamului şi coroana de rege al poeziei, călcate în picioare de aceia care, slujind interese străine nouă, vor să inculce ideea că neamul românilor nu-i nici pe departe un neam ales, ci un neam al nevolniciei, bun să poarte nu cununa eroului – la care-i dă dreptul istoria sa şi strălucirile ei –, ci jugul sclavei. >>>>

Duminică, 13 aprilie. Maestrul Cezar m-a sunat la ora 05.00 dimineaţa. Plecare spre Tirana. Împreună cu Clara, fiica lui iubită şi Luan Tocciu, secretarul general al Albaniei, am luat drumul Bulgariei, Macedoniei, cu destinaţie finală Tirana. Plecarea a fost până la urmă întârziată. 10.30 dimineaţa. Maestrul era într-o formă deosebită. Am cântat pe drum, am recitat versuri şi ne-am bucurat de vremea frumoasă şi propice pentru un drum lung. Nici un incident, dar am greşit drumul la Sofia, luând-o spre Belgrad. Noroc cu poliţia bulgară, care ne-a oprit pentru exces de viteză. Întrebându-ne unde mergem şi-au dat seama că am luat-o într-o direcţie greşită şi ne-au iertat de amendă. Am ajuns pe malul lacului Ohridsk, la un hotel de lux, unde eram aşteptaţi. Am băut un pahar cu vin de Drăgăşani şi ne-am culcat. >>>>

Acum doi ani m-am reîntâlnit cu poetul Cezar Ivănescu după o lacună de peste treizeci de ani. Pe mine, statul comunist m-a gonit de acasă spre infernul democraţiei occidentale, iar pe Cezar, ghiavolii roşii l-au păstrat în iadul din România, să stoarcă binelea şi toată znaga din el. Lăsasem în urmă raiul meu canadian şi trecusem Oceanul spre România. Aveam cu mine o traistă de dolari şi o valiză cu foste doruri, din care rumegasem prin pelerinajul exilului meu.

Ne-am îmbrăţişat pe peronul Gării de Nord. Eram cu prietenul meu, şi el exilat, scriitorul Alex Cetăţeanu. În ciuda noianului de ani, ne-am adulmecat lesne de parcă nu ne mai văzusem de la chiolhanul de alaltăieri. Ce să ne spunem şi despre ce?!? Am discutat despre nimic şi despre nimicurile vieţii şi ne minţeam reciproc, cum că nu ne-am schimbat deloc. Ca o răzbunare, poetul Cezar Ivănescu mi-a publicat, urgent, la Editura JUNIMEA două volume de versuri. >>>>

Un tânăr poet îl întrebase odata pe Rilke, indecis fiind dacă să-şi dedice viata ori nu poeziei. Marele poet i-a răspuns printr-o mică carte celebră, sfătuindu-l să scrie numai dacă nu poate trăi altfel… Acest cel mai infailibil criteriu l-a intuit şi Iurie Bojoncă :“nu se cunoaşte din ce considerente /am inceput sa scriu poezie /aşa cum aş respira /ori aş privi » Titlul ultimei sale cărţi Râul Zero şi plopul fără soţ se revelează a fi o dublă ipostază a autorului. El vede la fereastra locuinţei sale actuale, in Veneto, un plop care-i “pozeaza” pe malul râului Zero. Este o concentrare emblematică în felul poetic a vieţii sale. Râul Zero se referă la viaţa lui de emigrat, pe când plopul are alte valenţe de ordin profund emotiv. Plopul şi poetul au fiecare din ei ”fabricele“ lor. Unuia natura, care nu face vesuri, îi dă puful, frunze si seminţe, pe când poetul are o maşină de scris şi o altă maşină de plâns. Diferenţa între ei este esenţială. Si totuşi pe o zi de toamna, cu un soare rotund şi frumos, poetul contempla iarăşi plopul căci în el trăiesc “flori de aur” ale unui cântec sfânt: Pe lîngă plopii fără soţ... >>>>

De decenii, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga îşi petrece verile la Văratic. O ademenise spre locul acesta nu numai literatura lui Hogaş, Galaction sau Ibrăileanu, care-i stârnise, de bună seamă, interesul, ci şi nevoia simţită în atâtea rânduri, ca un eminescolog împătimit şi chemat, să vază pădurea de argint şi să umble după umbra Veronicăi Micle, cum o făcuse cândva, ca un cavaler al tristei figuri, Mihai Eminescu. Aceste porniri lăuntrice se întâlniseră cu săgeata iubirii, trimisă din arcul sufletului de o fiinţă, ce-i era tot mai dragă, Valeria Sadoveanu, în făptura căreia descoperă alesături de omenie nestricate, e bunătate şi o curăţie, exprimate atât de bine în discreţia şederii ei în preajma scriitorului şi în buna cuviinţă cu care i-a vegheat posteritatea. În urmă cu 30 de ani, în 1975, coana Valerica a pornit-o la Văratic şi, după multe ezitări, doamna Zoe a dat curs invitaţiei şi a mas în casa măicuţei Benedicta Braga, cea care a răposat întru Domnul mai zilele trecute în Statele Unite, unde plecase ca misionară, să-i fie reazăm maicii Alexandra, numele de călugărie al principesei Ileana. (2006)>>>>>>>

… Citesc abia acum seria se studii şi articole reunite de Călin L. Cernăianu sub titlul „Conjuraţia anti-Eminescu” în revista „Semnele timpului. Pagini pentru cazuri extraordinare”, Nr. 3-5 (2002) - pe care mărturisesc a le fi răsfoit de câteva ori găsind cele mai uşoare pretexte să le pun deoparte (mai ales antiintelectualismul agresiv al autorului, care ritmează ca o perdea intermitentă drumul spre un posibil contact cu informaţia, a constituit, cred, reaşezarea aproape mecanică a acestei cărţi mereu la baza teancului de aşteptare). Apariţia d-lui Călin L. Cernăianu în eminescologie a fost, şi pentru mine, o reverificare tonică a documentelor despre poet - cu legislaţia timpului; autorul a clarificat multe lucruri de ordin general şi am sperat tot timpul că va veni cu precizări juridice categorice. Chiar aduce asemenea lămuriri în câteva zone - pe care le voi aminti la momentul potrivit. Până la eventualele elogii, însă, trebuie să parcurg nisipul fierbinte al unor interpretări care nu-mi dau linişte. >>>>

Un poet al melodiei interioare este Teofil Răchiţeanu în volumul Efulguraţii , Editura “Sedan”,Cluj-Napoca,în care şi-a adunat în această antologie de 525 de pagini poezii ce au fost realizate toate,înainte de 1990,pe parcursul a aproximativ douăzeci de ani.(Nota autorului). Tomul este structurat în 14 cicluri,purtând titlurile a tot atâtea volume de poezie publicate în perioada anunţată de autor,până în anul 2002.Poemele lui Teofil Răchiţeanu sunt ,în felul său aparte,o teofilină Cântare-a cântărilor,ele sunt caste,fără prihană,imaginând parcă o lume imperială,deşi de o concreteţe palpabilă,dar,în acelaşi timp,de domeniul evanescenţelor.(Teohar Mihadas).La care eu adaug cultul poetului pentru imagini emblematice,al plasticizărilor,al versurilor încărcate de patos ,eleganţă şi suficienţe în ornamentaţia lor calculată:Turnul,în noapte,profilat pe cer./Luminile în candeli lin s-au stins./In vechi firide paznicii zac morţi./Vechi,ornicele picură de plîns.(vechi ,ornicele picură de plîns). >>>>

O precizare privind un articol din ” Viata Literara “

Scriitor poate “mai diferit “- da , dar “important” pentru romani nu cred ca voi fi vreodata , deoarece sunt roman. Daca Coelho ar fi scris ceeace eu am scris, era acceptabil si onorabil sa fie tradus in romana, dar daca ai neobrazarea sa scrii direct in limba romana, de la distanta , ceva deosebit si de clasa, atunci, lasa neica, stim noi, avem noi, etc, etc. Plesu, Liiceanu, Patapievici si alti “vizionari”, care de la mincatul de rahat au trecut la plagiatura si non-sens filozofic , sunt pe treapta cea mai ridicata a culturii romane actuale, pentru ca suntem ocupati de o clasa noua de qvasi-intelectuali care inca mai sunt suportati de o intelectualitate in deruta ; o intelectualitate care inca mai bijbaie pe un drum pe care, in fond, l-ar putea strabate acum, cu fruntea sus, libera si nesilita in lanturi. Dar imi dau seama ca majoritatea sunt inca dependenti de buna-vointa a celor la putere. >>>>

Dacă am ajunge la capătul drumului, spiritul uman s-ar ofili şi ar muri. Dar eu nu cred că ne vom opri vreodată: dacă nu vom avansa în profunzime, vom avansa în complexitate şi ne vom afla mereu în centrul unui orizont al posibilităţilor care se lărgeşte. (Stephen Hawking, Universul într-o coajă de nucă, Cuvânt înainte)

Ceea ce afirmă, acum, în 2001, Hawking, nu era ceva de la sine înţeles la începutul sec. XX, când oamenii de ştiinţă mai aveau încă convingerea, cumva de sorginte religioasă, cum că ştiinţele vor produce o teorie- verificabilă empiric-care să explice odată pentru totdeauna misterul existenţei. Această dorinţă nu viza însă numai un cadru teoretic, satisfacerea, adică, a unui interes de cunoaştere, ci avea, în egală măsură, şi o componentă practică, etică şi chiar politică, care viza puterea, nu numai asupra naturii, faţă de care omul ar fi dorit să se comporte ca un dumnezeu, ci şi asupra celorlalţi oameni. >>>>

Niciodată nu am înţeles prea bine cum se măsoară cu adevărat temperaturile în America, traducerea acelor Fahrenheit ca pentru lumea noastră, de-aici, şi coeficienţii aplicaţi pentru intensitatea vântului! Aşadar, n-aş putea spune câte grade erau în ziua aceea de iarnă cu cer sticlos şi soare tăios, în care am plecat din Detroit către Jackson, în maşina prietenului Constantin Badea, ca să-l întâlnesc pe Alexandru Nemoianu. Asta se petrecea în iarna lui 94 cred, o perioadă în care eu eram foarte preocupată de o posibilă punte între noi, cei rămaşi în ţară şi ei, cei plecaţi în lumea largă. Era un demers pur personal, o călătorie pe banii mei ca să zic aşa, eram însoţită de băieţelul meu care atunci avea nouă ani şi iubea America foarte tare. Purtam cu mine o cameră de luat vederi super vhs, tot proprietate personală, un trepied şi un microfon cu fir, butucănos ca de pe vremea lui Pazvante dar nimic din ridicolul trusei mele tehnice nu părea să mă descurajeze. >>>>

E sambata dimineata. Dar este una dintre acele zile de sambata pe care n-o voi ura, asa cum de altfel urasc toate sfarsiturile de saptamana si sarbatorile legale pe care le-as desfiinta din calendar. Si asta pentru ca e timpul in care femeile singure n-au loc la multe dintre petrecerile familiste si este de ne-imaginat ca pot intra intr-un restaurant unde niciodata, nimeni nu s-a gandit sa aseze mese pentru o singura persoana. Sunt atat de nesuferite scaunele ne-ocupate la masa unde te asezi, farfuriile, tacamurile si servetele care raman intepenite intr-un soi de asteptare crunta care tipa la tine cand te holbezi la ele in gol. In dimineata asta nu voi inghiti micul dejun ca un gansac . Voi cere o cafea lunga, cu lapte mult si voi zambi intr-una pentru ca voi vorbi cu Mariuca despre vreme, ce nebunii vom face astazi, imi voi aprinde cinci tigari si voi gandi ca un evadat care se bucura ca nu-si mai vede gardianul .
Cand iesim dam peste maica Eustochia. Abia acum vad cat este de frumoasa si firava. Fata ovala, invaluita in negru e alb-stravezie de posturi lungi iar buzele carnoase n-au nimic senzual ci ma degraba ii dau un aer aspru sub privirea linistita si impacata cu sine. >>>>>>

„ Poezia nu poate fi altceva decât suprema expresie a condiţiei umane: grandoare şi mizerie – deci conştiinţă lucidă a şanselor şi a limitelor noastre.”¹

La poetul Nichifor Crainic, gânditor, teolog, publicist şi poet, analiza noastră cuprinde minunata poezie creştină „Isus prin grâu”, căreia i-am făcut un comentariu detaliat, considerând creaţia o adevărată capodoperă, asemeni altor exegeţi, de aici sau din alte locuri.² Poezia religioasă a lui Nichifor Crainic poate fi împărţită în mai multe cicluri: 1. creaţii de expresie religioasă ce dezvoltă simboluri biblice convenţionale: aceste poezii au fost apropiate de stilul Evangheliilor după Marcu, iar în acest ciclu intră poemele: Excelsior, Lumânările, Miserere, Domine!, Isus prin grâu, Noul Adam; 2. creaţii de tip confesiune cu o tematică autobiografică, aici intră poeziile: Vecernie, Noapte de groază, Şoim peste prăpastie, Şesuri natale, Noaptea Învierii, Sub specie aeternitas; 3. creaţii lirice sub forma unor rugăciuni individuale: Rugă, Rugăciunea din amurg, Cântecul potirului, Psalmii, Prinos, Călătorul, etc. 4. creaţii religioase cu filon popular: Colind, Magii, Ucenicul, Cântec tracic, Seceriş, Mater dolorosa, Copacul, Dimineaţa de mai. >>>>

MOTTO: „Voi pleca departe, departe! /Ce neguri adânci mă-nconjoară! /Ce noapte /Spăimoasă asupră-mi s-aşterne! / Nu pot nici s-o-mprăştii şi nici s-o astâmpăr. /Vai mie, vai mie! /Pătrunde în mine şi morbul durerii/Şi morbul aducerii-aminte.” (Cezar Ivănescu, Numitul G. B.)

În Postfaţa la volumul La Baaal (Editura Eminescu, Bucureşti, 1996), Theodor Codreanu îl situează pe Cezar Ivănescu într-o triadă de poeţi neîntrecuţi în relevarea dramatismului morţii: „De la Eminescu şi Bacovia, nici un alt liric român n-a mai atins profunzimile afective pe tema morţii aşa cum a făcut-o acest poet…” (p. 454). De altfel, „drama în trei tablouri şi un epilog” , cum îşi consideră Cezar Ivănescu poemul dramatic Numitul G.B., are pe pagina de gardă un citat elocvent aparţinând criticului Nicolae Manolescu, anticipându-se astfel scenariul şi ideatica acestei producţii literare: >>>>

Am citit cuvintele indurerate scrise de Artur Silvestri despre Cezar Ivanescu. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! Ca mult a patimit cand altii petreceau, mult a zidit cand altii daramau si mult a facut pentru neamul romanesc cand altii il defaimau. Melosul lui inimitabil, de tragedie antica, s-a topit acum in muzica sferelor, ducand acolo si un sunet specific romanesc, in care rasuna discret, ca un murmur cosmic, freamatul si armonia codrului batut de vanturi, leganarea valurilor si a holdelor unduitoare. Nu l-am mai intalnit de vreo douazeci de ani, dar in mintea mea ramane imaginea unui personalitati complexe, atinse de aripa geniului. Trupul lui, aparent fragil, imi apare si azi ca o carja vanjoasa, gata sa poarte sarcini dintre cele mai grele. >>>>

Sfarsitul dramatic al lui Cezar Ivanescu care va fi , poate , lamurit intr-o  zi , nu modifica prin nimic impresionanta opera poetica pe care ne-o lasa si care azi este pretuita de cei ce inteleg sa citeasca literatura si nu biografie , valorificand-o , asadar, intocmai asa cum o merita . Aceasta va ramane si se va impune si mai mult cu cat vremurile de confuzie profunda ce le traim se vor duce , consumandu-si prea de tot febrila criza de ura colectiva care ii face pe unii sa nu mai vada realitatile creatiei la adevaratele lor proportii care acestea conteaza cu adevarat . Dar daca in istoria literaturii romane-ce va re-deveni candva cu adevarat o istorie de valori -locul lui exista si mai poate fi doar corectat cu timpul insa nu eliminat , ramane a i se stabili si insemnatatea lucrarii in istoria climatului literar unde astazi inca domnesc imaginile prefabricate de tot soiul de netrebnici si munti de documente contrafacute dupa cum a hotarat >>>>>

AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE

Dimineaţa la ceasul rugăciunii,

când pe ramuri stă încă proaspătă

roua,

am auzit lângă mine

cântecul păsării unice.

Iată! Se înalţă aşa de minunat,

aşa de limpede

şi răsună în atâta ecou

încât pare că lumea,

marea şi larga Lume,

toată îl ascultă >>>

La Răsinari alunecă pe jghiaburi

Sudoarea iernii-n lacrimi de cristal.

Padurea-I fum…Molatici boi de abur

Trag dupa ei lumina,peste deal

.De nicaieri, prin aerul ca mierea

Stralimpezit de ploi se-aude lin

Un fluier stins, departe.Si tacerea

Ma-nvaluie in vidul ei deplin.

O casa cu pridvor, gradina-n seara,

Insingurarea ei fara egal,

Aici a scris, pe-o piatra grea de moară,

Poetul patimirii din Ardeal.>>>>

Destinul scriitoricesc al lui Octavian Goga este, poate, singular în istoria literaturii române. De un succes extraordinar în anii debutului său poetic, tocmai prin expresia angajată a unui lirism în care naţiunea română (nu doar ardelenii) îşi regăsea “cântate” nevoile şi neamul, ca să preiau o sintagmă eminesciană, după împlinirea dezideratului realizării Marii Uniri de la 1918, creaţia lui a apărut brusc, aproape tuturor celor care vedeau în el, până atunci, un port drapel, ca un profet consumat, cu misiunea încheiată, însăşi etichetarea lui de cântăreţ al pătimirii neamului nu voia să însemne altceva decât că aparţinea unui trecut în care îşi avea, fără îndoială, un lor de primă importanţă, dar care în noua lume nu-şi mai avea sensul decât ca o minunată relicvă, tocmai bună de aşezat în vitrina unui muzeu al bătăliilor de veacuri ale românilor pentru neatârnare naţională. Nimic mai fals într-o atare înţelegere a acestei voci mesianice care, însă, nu era în totul numai atât. Curios este faptul că poetul însuşi pare a-şi fi acceptat rolul artistic în acest sens, el intrând cu paşi fermi, din chiar primii ani ai Unirii (şi continuând apoi până al sfârşitul vieţii) în politică, pentru a împlini în faptă pragmatică ideea şi idealul pentru care îşi înstrunase odinioară corzile intens vibrante ale lirei sale. >>>>>>

Noua lucrare a domnului Dan Brudaşcu, Goga şi criticii săi, reprezintă un amplu studiu de poetică aplicată, dedicat, din perspectiva lingvisticii integrale coşeriene, operei unuia dintre poeţii români reprezentativi, în înţelegerea căreia s-au manifestat, de-a lungul timpului, puncte de vedere foarte diverse. Desigur, având în vedere calitatea preliminară a acestei investigaţii, date fiind exigenţele coşeriene referitoare la etapizarea cercetării specificului intrinsec al literaturii, mijloacele de investigare la care a apelat autorul sunt şi rămân acelea ale istoriei şi criticii literare, ştiut fiind faptul că marele lingvist şi filolog român se numără printre puţinii teoreticieni, de anvergură mondială, care a postulat necesitatea unui sincretism metodologic concret în studierea imaginarului literar. Aceasta cel puţin ca etapă pregătitoare a studiului sintetic succesiv, a cărui specificitate se sprijină integral pe arheologia constatărilor referitoare la text.

Multitudinea de perspective tematice la care a fost silit să apeleze autorul, pentru a-şi controla şi epuiza subiectul, poate fi urmărită, cu succes, încă de la nivelul structurării capitolelor. După Preliminarii şi Introducere, cea de a treia secţiune a cărţii studiază Debutul editorial al lui Octavian Goga (Poezii, 1905). >>>>

Despre bunătate nu se poate spune nimic, aceasta fiind o valoare în sine. Despre răutate se poate spune orice. Răutatea e o prostie doar într-un război, unde are ceva concret de atroce. În literatură, împlicând aici şi science-fiction-ul, e chiar benefică. Răutatea criticului menţine orgoliul autorilor la un nivel tolerabil, făcându-l pe fiecare să-şi cunoască valoarea şi locul pe care trebuie să-l ocupe. Nu există democraţie în literatură.

Avem nevoie nu numai de critici de întâmpinare, ci şi de critici de preîntâmpinare a prostiei şi lipsei de talent.

În literatură, unii dictează şi alţii execută. Depinde cine dictează şi depinde cine execută. La noi, toţi vor să dicteze şi toţi vor să execute, în acelaşi timp. În lipsa unor reguli ferme şi a unei culturi morale consolidate, democraţia este confundată cu anarhia prezentă. Sau cu dictatura banului asupra unei forme anarhice de manifestare a reprezentanţilor literaturii. >>>>

(Poem dupa dictare)

Tu mi-ai dictat, Doamne, acest poem

prin care de moarte nu ma mai tem.

Tu mi-ai dictat iubirea de Tine,

iubirea de semeni de la Tine imi vine.

Tu ma ajuti sa vad pana departe,

prin Tine despart viata de moarte,

prin Tine ma-nalt atunci cand cobor,

prin Tine raul din mine-l omor.

Prin Tine, Iisuse, viata o am,

prin Tine ma rup de stramosul Adam,

prin Tine ma leg de Tatal din Cer,

prin Tine, Iisuse, in veci n-o sa pier.

Poemul acesta Tu mi l-ai scris,

Bilet de intrare in paradis. >>>>>

Când a venit Nichita la Chişinău, anume în clipa sublimă în care se îmbrăţişa cu pomii şi florile din gara de trenuri, când săruta pământul Basarabiei şi cânta împreună cu stelele: „Am venit de acasă - acasă!”, în acea clipă s-a spart Siberia de gheaţă ce sta deasupra României şi România a început să redevină Ţara. Spărgând Siberia de gheaţă a României, Stănescu şi-a dăruit-o pe mama sa României, cea mai măreaţă faptă pe care un om poate s-o închine Ţării Sale.

România nu poate fi Ţară fără Basarabia, spunea Nichita, sărutând piaţa gării din Chişinău. România nu poate deveni Ţară fără Codrul Cosminului şi zidurile Sorocii, fără toată curgerea Prutului, fără metafora de frate a lui Grigore Vieru, fără îngerul Eminescu aplecat tot ca o floare peste piaţa gării din Chişinău în trecerea lui spre Odesa.

Aisbergurile rupte atunci de Nichita mai curg şi acum spre Marea cea Neagră, pe aceste blocuri imense plutesc în glugi luminoase de strămoşi Hajdeii şi Alecu Russo, Constantin Stere şi >>>>>

Scriitura dupa istoria cea adevarata (fragmente)
Dupa ce s-a maritat Veronica la noi la Ostrita , s-a dus cu barbatul ei la Cernauti si casa noastra parca a devenit pustie. Tata a devenit mai tacut, dar cind vorbea era aspru si rastit, el care pina atunci a fost asa de domol la vorba, iar mama nu se mai auzea decit trebaluind de dimineata pina seara in casa, in gospodarie. Cind mama statea de vorba cu cite-o vecina, plingea dupa fetele ei care se maritasera si plecasera de-a casa.
Alexandru, frate-meu mai mare, era elev la Scoala Normala din Cernauti, acolo unde barbatul Veronicai era dascal, numai eu mai eram ramas acasa, cu ei, cu gospodaria noastra, care ramasese destul de mare si dupa ce parintii le dau zestre frumoasa surorilor cind s-au maritat, de s-a mirat toata Ostrita de asa darnicie.Mama inca nu se putea impaca cu gindul ca fetele plecasera de linga ea, desi toata comuna era plina de neamurile noastre, pe cind tata se indirjea cu gospodaria. Se framinta pe toate partile sa gaseasca el o cale de facut la loc pamanturile date fetelor, si se aspri la lucru. >>>>>

1. Convorbirea cu Bertha

m-a scos din tăcerea

în care locuiam de o vreme

Sângele meu devenise dintr-o dată

primăvară bătută de agresive parfumuri

iar inima-mi vie îşi purta simpla iubire

precum clopoţeii de vânt.

Se poate deci spune

că această convorbire cu Bertha

m-a trezit din letargia mea fără margini

Ca o larmă de gureşe păsări.>>>>

Era prin 1965 când l-am cunoscut pe marele gânditor. Monologa, rar de se mai auzea câte o replică. E Ţuţea, mi-a spus scriitorul Mihai Neagu Basarab, student încă la Medicină, fiul doctorului Neagu, un reputat specialist, cunoştinţă mai veche a maestrului. Aveam să aflu mai multe despre Petre Ţuţea de la Oscar Lemnaru (Holtzman) cu care ne-am întâlnit, eu şi Adrian Boeru, la o masă pe terasa de la “Lido”, lângă piscina cu valuri artificiale. Lemnaru, boem irecuperabil, dedat retoricii fugoase şi sclipitoare de cafenea, unde omul era năucitor, tăind cu ironii şi paradoxuri orişice agresiune; sau, încă, înfruntându-te cu anecdote bine piperate. Spusele lui le-a luat pustia, câte vor fi rămas, câte să mai rămână ? Omul s-a cheltuit totuşi în tihnă şi într-un fel de împăcare; la bătrâneţe a rămas solitar, un izolat. Era spinozian şi se vorbea între tăinuitorii de la “Nestor” ori de la “Turn”, că scrie o Logică. Lui Petre Ţuţea îi era – destul de ciudat, căci fusese evreu – prieten şi devot. Ţuţea ar fi fost, zicea el, adevăratul lider al extraordinarei lor generaţii, nu Mircea Eliade, e un geniu vivant, tangibil (ceea ce va admite mai târziu şi Emil Cioran, cum se ştie). >>>>

In genere, literatura română cunoaşte romanul istoric sub aspect evocator şi documentarist. Primul a fost ilustrat masiv de Mihail Sadoveanu, iar cel de- al doilea de Camil Petrescu, printre atâţi alţii. Fiecare în parte străbătând la valorile artei prin optici relativ diferite. Dar dincolo de aceasta, nu odată a fost discutată problema dozajului documentarist, fie din perspectiva unei vădite demonstraţii a autenticităţii, fie pur şi simplu dintr-o fobie faţă de document. Dar cum romanul istoric nu se poate dispensa de document, acesta continuă sa existe, insă într-o simbioză artistică prin asimilare şi trăire, transgresând domeniul istoriografiei, pentru a se regăsi pe teritoriul literaturii epice. Desigur, nu e de neglijat nici aşa zisul „dozaj”, deşi rămâne numai o problemă adiacentă pe lângă imperativul legilor artistice. Şi subliniem aceasta în marginile lecturii romanului istoric Neamul Basarabilor de conferenţiar dr. Aurel Petrescu, unde dozajul documentarist e greu de descifrat din ţesătura vie a tramei epice. Cu atât mai mult plasma epică răspunde legitătii literare, cu cât e vorba în acest roman de mai multe epoci cu mare densitate istorică, circumscrise unei idei generatoare, a neamului Basarabilor. >>>>>>

TIMP PENTRU VIITOR

Prietenului Artur Silvestri
Rugina în urmă se adună,

Floarea înţelepciunii la un loc,

Cuibăreşte lumina-n clar de lună

Licărind în amintirea unui foc.

Aşteaptă visul măduva de vânt,

A înţelepciunii ce urcă tot mai sus,

Spre ea se scurg fluvii de cuvânt-

Furtuni de lumină din apus.

Din păsări zboară puii spre cer

Cu albastru închis în pene,

Zborurile toate-n iarnă pier,

Uitări de sânge li se-nchid în vene.

Un despicat al râului de timp în două

Ne călăuzeşte înainte ca un gând

Cu-o jumătate strălucind a rouă,

Cealaltă în viitor lunecând… >>>>>

“Vă dau vouă în stăpânire ţinutul acesta! a rostit Dumnezeu către fiii lui. Găsiţi aici tot ce vă trebuie pentru a duce o viaţă liniştită şi îndestulată. Eu voi veghea asupra voastră, ca să nu duceţi lipsă de nimic. Cât cuprindeţi cu privirea al vostru este ţinutul. O singură restricţie aveţi: să nu treceţi dincolo de dealul care abia se vede în zare”.

Cuvântul Domnului s-a transmis din generaţie în generaţie. Oamenii trăiau în pace şi bunăstare. Dumnezeu veghea asupra lor. Erau mulţi. Mulţi şi diferiţi. Diferiţi fie prin înfăţişare, ceea ce putea să observe orice muritor, fie prin amănunte pe care le vedea numai Dumnezeu: gânduri, dorinţe. Trecerea dealului care abia se vedea în zare, era una dintre dorinţele care pa mulţi îi punea la încercare şi porneau într-acolo. Însă, o dată ajunşi la poalele dealului, Cuvântul Domnului se dovedea a fi mai puternic decât dorinţa, iar oamenii plecau ruşinaţi înapoi.

În cazul unui tânăr cioban lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Dorinţa de a afla ce este dincolo de deal îl mistuia cu fiecare zi ce trecea. >>>>

Biografiile revin în literatura postmodernă ca o reacţie la in suficienţele modernismului, „cu mijloace de investigaţie noi: psihanaliza, reconstrucţia literară.” ¹ Considerat de José Ortega y Gasset „gen literar suprem”², biografia nu a făcut totuşi carieră în perioada modernismului poate din pricina piedicii metafizice pe care scriitorii „purişti” o urmau sub impulsul dat de Nietzsche. Noutate ( una dintre ele ) a postmodernilor este recuperarea unor virtuţi creative transcendente care să aşeze individul în centrul universului, nu în sens iluminist, deoarece nu omul, ca specie, revine pe axă, ci individul, personalitatea proprie ce-l face să fie şi diferit, şi egal cu semenii.

În roman personajul devine centru în jurul căruia se instituie un univers ce coexistă – calm, relaxat – cu celelalte la nivel epidermic. Romanul Legea conservării scaunului³ creează bibliografii simultane pluriperspectiviste care se compun din circumstanţe, opinii circumstanţiale şi exces de limbaj. >>>>>

O ploaie rautacioasa, patrunzatoare, impreuna cu racoreala care a pus stapanire pe parcul din fata ferestrei a imprastiat, odata cu prelungirea ei vreme de trei zile si trei nopti, orice speranta de revenire la vreo spranceana de soare.
Destul de timpuriu s-au abatut ploile toamnei din acest sfarsit de septembrie. Nici macar zece zile nu s-au scurs de la sosirea toamnei astronomice. Din mosi-stramosi, invazia ploilor se abatea abia dupa Sfantul Dumitru. Cel de Sus avea grija de palmasii ogoarelor. Nu-i deranja de la muncile campului decat atunci cand acestia luau din lan ultimul stiulete de porumb, puneau sub brazda semintele de grau sau orz, pentru viitoarele culesuri, isi adunau strugurii in budane incapatoare si asteptau nerabdatori sa se petreaca minunea transformarii boabelor in dulcele si neasemuitul must, iar mai apoi, in chihlimbarul lichid starnitor de chefuri.
In apropierea locului unde apele Argesului se impreuneaza cu cele ale Dambovitei, involburatura statea sa iasa din matca milenara. Norocul celor din Crivat si Budesti era ca se sapase, cu ani in urma, albie larga pentru un viitor canal navigabil. Canal ce fusese planuit sa uneasca Bucurestiul cu Marea Neagra. >>>>>>>

Steaua de triumf

a mărgăritarului

înalţă alama templului.

Ochii înţelepciunii

deschid porţile

celor patruzeci şi nouă

de focuri.

“Amin, Amin, zic vouă!”->>>>>>

Ne confruntăm adeseori cu o anumită curiozitate impură, de ordinea bârfei, de ordinea scandalului, atunci spiritul critic este o atitudine de derapaj, există, invers, românul care e complementar cu românul iritabil, anume românul lăcrimos, cel care, la câte un chef, la câte o sărbătoare, vorba lui Caragiale: „plânge şi te pupă!”, românul care îşi glorifică sarmalele, care îşi glorifică strămoşii, care, în general, cultivă cu propria lui ţară un raport de linguşire. Patriotismul lui nu este altceva decât un fel tenace de a-şi linguşi ţara şi concetăţenii, indiferent de prestaţia lor, dacă prestaţia e proastă, pentru foarte mulţi, e vina altora, e vina împrejurărilor, a istoriei, a duşmanilor, a comploturilor, dacă prestaţia lor este bună, e prilej de monumentalizare, fără nici un fel de limită. Toate chipurile astea de atitudine: iritabilitatea măruntă, spiritul critic de gazetă care devine o profesiune lucrativă, şi linguşeala naţională, toate astea sunt tare grave ale condiţiei naţionale şi fac foarte utilă o încercare de a recupera spiritul critic în limpezimea lui adevărată.

PETRE BUCINSCHI

EFIGIE -”A scrie despre apusul unui poet in toata puterea cuvintului este ca si cum ai vorbi despre moartea unui munte. Dumitru Pricop era un hatman negrilestean, un print de voievod imbracat in zale de ingeri si solzi de pastravi aurii”
FANUS NEAGU

• ANTOLOGIE - Cleopatra Lorinţiu: „Despre ţara de azi“

• MODELE - Andrei Vartic: „Petru Ursache, sau lupta periferiei pentru zidirea centrului unic“

• ANTOLOGIE - Angela Nache-Mamier: „Braşov în trei poeme“

• EFIGIE - Adrian Botez: „Pantagruel şi Arhanghelul (in memoriam Dumitru Pricop – 1943-2007)“

• RE-CITIRI - Constantin Miu : ” Autocomunicare şi comuniune “

• ESEU -Ben Todică: „Dragul meu poet“

• POEZIE - Valentina Becart : „Acolo unde timpul – îşi află hotarul“

• EFIGIE - Maria Vaida: „Ochiul şi noaptea în lirica lui Gheorghe Pituţ“

• PROZA -Elena Armenescu : “Visele din zori”

• POEZIA CA VIATA - Felix Sima: „Declaraţie pe propria-mi răspundere“

• RE-CITIRI - Doina Drăguţ: “Traiectoria lui G. Călinescu”

• TABLETA - Nicolae Rotaru: „Manualul“

• DREPT LA REPLICA - Adrian Botez: „Un hadâmb”

• MEMENTO: „Un poet din Tibet” de Gheorghe Tomozei

• PROZA - Antonia Iliescu: „Copăcel”

• ESEU - Dimitrie Grama: „Conceptul democratic”

• VESNICUL NICHITA STANESCU - Mircea Micu: Ultimul „boiar“ al literaturii române

• CRONICA LITERARA - A.I. Brumaru: „Povestirile din Postumia“

• RE-CITIRI - Al. Florin Ţene: „Fenomenele naturale ca fatalitate în poezia lui Nichita Stănescu, Valeriu Bârgău şi Ion Cristofor - asemănări şi deosebiri“

• Ionuţ Caragea: „Analfabetism literar (veni, vidi, vici)“

• Ion Pachia Tatomirescu: „Istoria literaturii ca ecritură a disperării şi a iubirii de semeni“

• Emilian Marcu: „Doamna noastră limbă românească“

• Const. Miu: „Logodna contemplaţiei noetice“ (în Ultimele sonete…)*

• Marin Toma: „Poeme neterminate“

• Camelia Radu : Dacă îi întâlniți

• Angela Nache-Mamier: „Inedite“

• FARA MENAJAMENTE - Adrian Botez: „O lighioană anti-eminesciană“

• O carte neobişnuită: Ştefan Dumitrescu - “Delirul” vol. II

• MODELE SI EXEMPLE - Alexandru Husar: „Zoe Dumitrescu Buşulenga - o preoteasă a culturii“

• Nicolae Danciu Petniceanu: „Spovedania mea“

• Ionut Caragea (Canada): Poezie noua

• Un mare scriitor roman, ignorat si dusmanit:Marian Popa

• Theodor Damian: „Visand globalizarea literaturii romane”

• Adrian Botez - O carte-monument : „Generatie si creatie”de Valeriu Bargau

• Emilian Marcu:”Tiganusul de balta si de…uscat”

• Antonia Iliescu : „Lacul de piatra”

• Nicolae Rotaru : “Cateva cuvinte despre umor”

• RE-CITIRI: Prof. dr. Const. Miu: “Motivul Ingerului in poezia interbelica de inspiratie religioasa “

I-au dat de toate
Şi-n acelaşi timp, câtă nemernicie…
Pentru ce în derivă, mereu? Pentru ce
cohorte de hoţi, valuri de cartofori,
să înşele, să curme acest argint viu?
Hoţi, hoţi, hoţi,
hoţi de carne, de vise, de vorbe şi de memorie fumegândă, hoţi de ideal.
Vai nouă, vai nouă, părinţilor noştri muribunzi
ofiliţi arşi de ruşine de părere de rău .
De zădărnicia vieţilor lor.
Ţara-i aceeaşi. Oamenii s-au schimbat.În fanarul
politic nemica nu iarta. Noi, ceilalţi, o fostă masă de manevră se pare, scriem cu un vârf
prea subţire. El se spulberă-n vânt
când atinge hârtiile nevăzute.
El devine praf, umilinţă . >>>>