LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

La inceputul anilor optzeci ai secolului trecut, in biroul directorului Editurii Facla a fost introdus,de catre micuta secretara Silvia, un tinerel brunet.

Sunt Gheorghe Sechesan ,s-a prezentat, arborand un zambet timid, am copilarit in minunata zona in care v-ati nascut si care si-a pus amprenta si asupra mea.

Esti cumva copilul acelui Sechesan ? l-am intrebat.

Da, acel Sechesan este tatal meu, a plecat fruntea oarecum coplesit sau simuland rusinea si tristetea de a fi baiatul fostului prim- secretar  al Partidului C omunist Roman din raionul Bozovici.

Numele celui care facuse colectivizarea in Almaj intrase in mentalul colectiv  ca un simbol al raului. Se spunea ca luase pamant din lunca Bozoviciului pe care urma sa-l prezinte la Timisoara, capitala regiunii Banat, ca sa fie analizat de specialisti spre a se putea   decide daca era sau nu corespunzator stasurilor  pervazute de conducerea partidului pentru colectivizare.In drum spre Timisoara, Sechesan  daduse ordin sa se arunce mostra de  pamant  recoltata din Almaj, pe care o inlocuise cu cernoziomul din pusta Banatului. >>>>

Mi-e greu să-i zic carte lucrării masive a d-lui Gheorghe Doca „Eminescu – o perspectivă dialogică” (vol.I 366 p., vol.II  472 p.), pentru că nu respectă proporţiile obişnuite dintre citate şi contribuţia proprie; cu multă îngăduinţă, răsfoind a doua şi a treia oară,  dau citatelor aproape două treimi şi apreciez că autorul acoperă cu vorbele sale cam o treime din spaţiul tipărit. Ar fi vorba mai degrabă de „caiete” – şi îmi vin în minte, ca termen de comparaţie, „Caietele Principelui” de Eugen Barbu (sau, mă rog,  „Caietele albastre, filozofice” ale lui Lenin care ni se recomandau ca bibliografie obligatorie în facultate…). S-ar putea vorbi de o antologie eminesciană comentată – dar lipsesc criteriile şi, mai ales, trimiterile la surse – şi, în plus, comentariile se pretează, şi ele, unei antologii paralele – aşadar: citate masive din Eminescu, din comentatori ai lui Eminescu, citatele comentate, comentariile idem – un fel de morişcă pusă între vânturi pentru a le capta suflul către un urdiniş. >>>>

-fantezie de  dimineaţă-

Totdeauna, cuvintele au exercitat asupra mea o putere magică.  În catifeaua lor,  cu franjuri  coloraţi, m-am înfăşurat întreagă. Şi uneori mă ascundeam în  spatele acelor catifele călduţe. Nici un alt joc nu însemna atât de mult pentru mine. Dacă le aveam pe ele, nu mă consideram singură. Îmi ajungeam miemi. Şi eu lor. Există o comuniune tainică.

Ne copilăream împreună. Toate jocurile, toate bogăţiile lumii le puteam dobândi prin cuvinte. Era de ajuns să le potrivesc unul cu celălalt. Precum formulele magice.

Le căutam, le aşteptam, le amuşinam, le mângâiam, îmi construiam din ele castele, le apostrofam şi uneori le goneam. Însă ele se întorceau spăsite şi din  nou începea magia, dansul împrejurul focului sacru, cel fără de cenuşă. Dar mai ales, mă hrăneam cu ele. Şi le sorbeam mustul ca să capăt puteri, pe care altfel, n-aş fi putut să le dobândesc niciodată.  Nu întâmplător, într-una din scrieri mă autoproclamam : regină peste un regat de cuvinte. >>>>

Întreaga filosofie a lui Schopenhauer se învârte în jurul unui pardox pe care  îl ia drept teză: ”nostalgia nemărginiă către paradisul pierdut al fiinţei”(Arthur Schopenhauer,Sammtliche Werke in sechs Banden. ). Filosoful se închipuie un neobosit călător în spaţiul virtual al moralităţii purtând masca pesimistului fără leac şi, precum Hamlet cu craniul lui Yorick în palmă, gândeşte amurgit asupra inutilităţi vieţii şi infinitului morţii. Însă în cugetările lui Schopenhauer descoperim o flagrantă nepotrivire contradictorie: înclinarea sa de a sfredeli genunile înspăimântătoare ale durerilor vine, asemeni unei măşi puse pe faţa unui om, în contrazicere cu sfaturile lui echilibrate şi filistine, adică făţarnice, vesel împrăştiate în întreaga-i operă, ca semenii să nu-şi răscolească situaţia chinuitoare şi dureroasă a norocului, căci asemenea gândurilor alimentează durerea şi îi prefac în proprii lor călăi, „heautontimorumenos”( ibidem,Band lV,p.484). Însă, cercetând mai adânc ne dăm seama că nu este singura “mască“ a filosofului, el folosid multe astfel de accesorii în gândirea lui. >>>>

Şi ce altceva înseamnă miracolul poeziei decât un Joc tainic, care se joacă în unul, în doi, în trei  sau într-o infinitate de persoane?

Jocul tainic al minţii şi al inimii, Jocul sufletesc, cu noroc atât de schimbător, jocul sorţii,  jocul firii şi-al nefirii, cel mai teribil şi mai serios joc din câte există!… Cine nu l-a jucat, măcar o dată?

Aşezată  în inima jocului, autoarea de faţă, ne dezvăluie treptat monadele sufleteşti care i-au fixat traiectoria pământească. E un privilegiu. Ne-a ales pentru acest dar  pe noi, care suntem predispuşi la – cu totul altfel de jocuri.

Pare a ne spune: „Vrei să mă  cunoşti? Iată-mă!” –  predându-se în mâinile noastre sufleteşti, la fel cum Isaia s-a predat în mâinile lui Yahve, zicând:

„M-ai chemat, Doamne? Iată-mă!”

La fel cum Zaharia i-a strigat Domnului: „M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus,  ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit!” >>>>

Noua carte semnată de Gh. Postelnicu – Minunata Adela (Editura Rafet, Râmnicu sărat, 2009) – aduce în atenţia cititorilor oportunismul şi carierismul postdecembrist, cu tarele lor, moştenite din „iepoca de aur”, uzitând de principiul pars pro toto, în sensul că baronii locali din Bădila (localitate din ţinuturile buzoiene) încarnează apucăturile celor de la Centru.

Autorul realizează în acest roman fişa caracterologică a protagoniştilor, prin tehnica adjoncţiei, iar pe parcursul fluxului evenimenţial acesta oferind alte amănunte, ca într-un joc de puzzle, despre aceştia.

În cartea lui Gh. Postelnicu, pe care o discutăm acum, întâlnim „clasicul” triunghi erotic,însă pe autor nu-l interesează „povestea” de dragoste în sine. În cadrul acestui triunghi: Florin Feraru – Adela – Jan Zigu, erotismul trece pe plan secundar, predominant fiind interesul pe care îl are fiecare protagonist în parte, ca urmare a „perechilor” ce se formează, ca într-un joc de permutări profitabile: Florin Feraru – Adela (secretara particulară a deputatului) ; Adela – Jan Zigu; Florin Feraru – Jan Zigu. Fiecare vrea să profite de pe urma celuilalt! >>>>

Lunecăm pe spirale înstrăinate. (Ale aceluiaşi timp?) Ale unui timp diferit?)

Vântul îmi flutură pletele. Stau dreaptă acum în bătaia timpului în goană. Sau încerc să stau dreaptă. Poveri magnetice al căror înţeles nu-mi mai locuieşte conştiinţa  mă mai înclină, desigur, către marginea de reazem. Stau dreaptă în bătaia întâmplărilor în goană şi binecuvântez uitarea, urgisita uitare.

Pletele-mi flutură şi le simt albăstrindu-se sub privirea depărtărilor, le văd albăstrindu-se incert, cu acel ochi lăuntric cu care te văd  lunecând cu părul în vânt, uluitor de aproape, dar pe altă spirală. O, acum între noi este un singur pas de vid cosmic, vid în accepţia noastră, desigur, dar locuit, presupun, de energii neutre – aceleaşi energii pe care le-am simţit odată ( şi totuşi, toate devin „odată”) ridicându-se imense şi mai înduşmănite decât poate imaginaţia aprinde puterile iadului, să creeze fisura şi s-o transforme în ruptură, pregătind această mirare cu care ne privim acum, cu părul în vânt, de pe spirale înstrăinate. >>>>

Analizând cu atenţie mesajul Elisabetei Iosif prin cuantumul interpretării psihologice, parcurgând cele şapte capitole ce structurează cartea intitulată „Globul de cristal” (Ed. Anamarol, 2009,) vom sesiza asimilarea totală a unor consideraţii şi părţi constructe de tip psihologic, conducându-ne la aspectul empiric-metodologic al conţinutului în care, câmpurile asociative îmbogăţite cu elemente din domeniul arhetipurilor mitologice, ating comunicarea emoţională, transferate fiind în contextul modern al acţiunii protagoniştilor Alexandru şi Iuliana. Elisabeta Iosif reuşeşte să pună sub condei secvenţialitatea unor stări ce-l vor introduce pe cititor în realitatea unui simbolism figurativ. Pornind chiar de la titlul preambulului, „Unde au dispărut zeii?” (p.7) lucrarea este în fapt, o replică dată contemporaneităţii marcată de un profund declin spiritual, distrugere a ecosistemului, a speciei. >>>>

CE MI-E MIE DRAG PE LUME!

Ce mi-e mie drag pe lume,

Prieteni dragi cu vorbe bune,

O valcea cu lacrimioare,

Rasaritul cel de soare!

Sa vad roua peste campuri,

Mieii alergand pe damburi,

S-aud mierla dumbraveana,

Cantand doina ei aleana!

Si mi-e drag s-aud cum bate,

Pe la cioturi scorburate

De goruni, o gheonoaie,

Repezita si vioaie!

Si mi-e drag sa caut urme,

Ce-s lasate-n zori de turme,

Turme albe de mioare,

Ca-n cer stele calatoare! >>>>

ÎNSOMNORATA PROTUBERANŢĂ A SOARELUI ŞI MEMORIILE MELE MULTIPLE…

(holo-poem)

Doamnei Poete, Claudine Bertrand

şi domnului prof. univ. dr., Endel Tulvig,

întemeietorul conceptului de memorie multiplă

Memoria multiplă-i ca mâna Ta, Dumnezeule,

cu cinci degete-comete: degetul episodic, degetul semantic,

degetul procedural, degetul perceptiv şi degetul profesional…!

Mulţumesc, Doamne, că  mă laşi

să stau călare,

pe-această-nsomnorată  protuberanţă a soarelui,

chiar în dreapta Ta…!

De-aici văd bine pământul,

şi-l aleg, Doamne, între două respiraţii,

pentru vremelnicia germinaţiei de gând, >>>>

(Antologie de poezie-Oglinda literară,2000-2007).
Se pare că nici-o revistă pe suport de hârtie,chiar cu tradiţie,nu a luat iniţiativa de a publica în cuprinzătoare antologii anumite genuri literare,abordate de colaboratori,publicaţi în paginile acestora,într-o anumită perioadă de timp.Aşa cum,de fapt,ne face cunoscut în Cuvânt introductiv Gheorghe Andrei Neagu,redactorul şef Oglinda literară.

Din peisajul revuistic autohton s-a desprins publicaţia lunară Oglinda literară(ctitor  şi redactor şef, prozatorul Gheorghe Neagu),care în 2008 a publicat Antologie de poezie-Oglinda literară,2000-2007.Ediţie îngrijită de Laurian Stănchescu.

În voluminoasa carte de 420 de pagini sunt cuprinşi,în ordine alfabetică,toţi poeţii cu poeziile lor,din generaţii diferite,care au publicat în revista focşăneană în perioada 2000-2007.Antologia de poezie a fost publicată,aşa cum se specifică în Cuvânt introductiv ,cu ocazia trecerii Oglindei literare în cel de-al şaptelea an de apariţie editorială. >>>>

(Fragment din cartea aflată în curs de pregătire: ”Pionieri, clasici şi urmaşi ai indianismului în spaţiul românesc”)
Prin intermediul surorii sale, care trăieşte la pensie, ca inginer chimist, în Bucureşti, pe nume Demetrian Simona Eugenia, am obţinut informaţii importante, inedite în România, despre indianistul Sergiu Demetrian; astfel, am aflat că, născut fiind în Bucureşti, la 29 aprilie 1923, a urmat cursurile liceului Matei Basarab, apoi pe cele ale Sfântului Andrei. Absolvirea cursurilor liceale şi susţinerea Bacalaureatului i-au deschis calea spre studiile universitare, Sergiu Demetrian alegând să urmeze nu numai medicina, dar şi Facultatea de Litere, apoi Filosofia şi Dreptul.

A funcţionat, ca asistent, în cadrul Facultăţii de Medicină «Carol Davila», în preajma profesorului Repciuc. Căsătorit, într-o vreme, cu Ştefania Mihăilescu, se desparte de aceasta, iar viaţa îi deschide oportunitatea plecării din România, în Occident, la Paris, cu un grup de yoghini, în anul 1969. Acolo, reuşeşte să acceadă ca profesor la Sorbona şi să-şi facă recunoscute preocupările de indianistică. >>>>

DREPTUL LA NEMURIRE
Uneori

îmi vine să cred că ceaţa

e-o intrare în lumea de la-nceput

în care toate lucrurile sălăşluiau împreună

fără ca ele să  fi ştiut

Ce minunat trebuie să  fi fost

să-ţi schimbi în fiecare clipă identitatea!

ca într-o mare călătorie prin lumi

şi-apoi nimic să nu mai ştii pe de rost

Nimic nu era

mare

nici mic

nici sunet

nici culoare

Totul era

numai ură şi dragoste >>>>

Neliniştit, iconoclast şi tandru -, profesorul, criticul şi istoricul literar Marian Barbu, redactor şef al revistei europene de cultură  şi educaţie naţională, pe care o edităm  în Bănie, LAMURA, are frenezia şi rigoarea bizantină specifice precursorului simbolismului european şi mondial: Alexandru Macedonski.

Conceput în Sfânta noapte de Crăciun 1938, Marian Barbu avea să  vadă lumina zilei la patru săptămâni după  declanşarea celui de-al doilea război mondial. Şi un necontenit război cu spiritele gregare, cu ambuscaţii şi rinocerii de serviciu va fi viaţa sa, traversând două dictaturi şi un perfect haos democraticesc.

Deloc întâmplător, într-o altă  noapte de Crăciun, privind peste deal, la Bulzeşti, vedea, împreună cu Marin Sorescu, acelaşi spectacol terifiant:

…Urlau lupii/…/

Acolo, la Sălişte, sus, deasupra cimitirului,

Pe fosta vatră a satului. >>>>

Fie că e vorba de biblioteci sau librării vom constata că studiile critice asupra naturalismului in literatura română sunt extrem de rare. Este adevărat ca acest curent literar, constituit in Franţa , ca o prelungire a realismului, între 1860-1880 va fi acceptat  ca fenomen care depăşeşte graniţele literaturilor naţionale destul de târziu şi  abia in anii şaizeci ai secolului nostru va constitui obiectul unor studii de amploare. La nivel european, doar marii scriitori care pot fi subsumaţi acestei orientări au beneficiat , individual, de  ediţii complete, de biografii şi analize critice, alcătuindu-se astfel un compus de texte şi documente extrem de utile. Comemorarea a cincizeci de ani de la moartea lui Emile Zola a constituit unul dintre momentele propice readucerii in discuţie a fenomenului naturalist si reeditării unor lucrări reprezentative.Deşi există câteva studii critice asupra naturalismului european, cum ar fi Le naturalisme dans les littératures de langues européenne, Nantes, 1983 ; Le Naturalisme en question, PUPS,Paris, 1986, Le naturalisme PUF, Paris, 1982, E. Zola, Le naturalisme au théâtre, Oeuvres complètes, Paris, 1968 etc critica literară românească asupra naturalismului este destul de săracă. >>>>

PERLE

În păstaia de sidef

Lacrima unei raze.

_____________

SEMINŢE

Seminţele

Toate

Sunt

Codul

Divinului.

_____________

CUIB

Cuib cu sclipăt

Al stelei

-o scoică.

_____________

MICROCIP

Diamant adormit:

Microcip al big-bang-ului.  >>>>

“Dacă aveţi vreme, gândiţi-vă uneori şi la mine” (Artur Silvestri)

Haltere, zăpezi de uraniu, voi preda religia a doua zi, pe Basarabia. Bună ziua, domnule profesor. Pătratele nu m-ar mai fobia. Doxuri, societăţi de credinţă. Nevorbiţi. Titularul dispărut. Care murise, care se pensionase. Al doilea pe listă. Haltere nefolosite, în colţ, zice Fellini, Giulietta bombăne intraductibil.

Mi-ar fi drag să te discern în libertatea visului prins, ca laptele, în aburul sângelui cald al vedelor. Lucrurile îşi văd de karma fiecăruia şi împreună. Te iau model de longevitate. Tot trebuie să fii sub cineva. Îşi va opera al doilea iris. Persoane triste distribuite în comedii. Tratează sfânta ortodoxie de păgânism, face un ban în plus inventând sfinţi imaginari. Nu scriu în limba mea maternă. Nuditatea atrage imediat atenţia lumii îmbrăcate. Ceasurile româneşti sunt aproximative. Scriu cu mâna stângă, judec cu partea dreaptă a creierului. Plătim oalele sparte în propriul nostru cap. >>>>

Cartea “Artur Silvestri-Vocaţia căii singuratice”, scrisă de poeta Cleopatra Lorinţiu şi apărută în editura Carpatia,2009 este un respectuos omagiu adus profesorului Artur Silvestri. Există vieţi a căror intensă ardere îşi trimite dogoarea până departe declanşind în sufletele sensibile cele mai adânci idei patriotice.Un asemenea om de cultură era Artur Silvestri.El a fost unul dintre acele spirite rare,capabile să-i înflăcăreze pe oameni,să-i apropie pe românii aflaţi pe continente îndepărtate,să-i facă solidari pentru binele ţării şi al culturii româneşti.

Plenar implicat în mari proiecte culturale Artur Silvestri a fost şi va rămâne unul dintre cele mai minunate modele umane ale acestei epoci, în care tocmai modelele şi caracterele deosebite lipsesc. Un e-mail,un telefon primit din partea sa aduceau întotdeauna o încurajare,stârneau un interes,un îndemn pentru curmarea dezbinărilor.Neaşteptata sa dispariţie a fost un moment greu,sub imperiul căruia suntem încă.Cei carea au avut şansa de a-l cunoaşte mai de aproape au simţit datoria de a scrie despre omul Silvestri şi despre cărţile lui căci, orice s-ar spune , caracterul se reflectă adeseori în operă.

Atunci când între caracterul celui care scrie şi cărţile lui există o echivalenţă valorică admiraţia şi preţuirea noastră sunt supreme. Artur Silvestri a intruchipat acest ideal,cărţile sale având sinceritate , adâncime şi credibilitate.

Autoarea cărţii „ Vocaţia căii singuratice”, a reuşit să surprindă generozitatea cu care profesorul ni se dăruia nouă tuturor românilor,readucând în prim plan momente din exemplara sa lecţie de viaţă şi luminând totodată multe din sensurile profunde ale cărţilor sale,valoarea stilului său atât de personal, cerul său sufletesc,cum atat de frumos spunea Mariana Brăescu Silvestri în preambulul acestei cărti.

Cartea- Vocaţia căii singuratice -este o adevărată carte poem, din care reînvie fiinţa omului şi cărturarului Artur Silvestri. Un Om ,o viaţă,un destin de excepţie,care vor dăinui în mintea noastră cu toată aureola pe care i-o conferă propriile lui cărti şi fapte.

MAIA CRISTEA-VIERU

I. O ştiinţă fără oficianţi. Ceea ce se numeşte, de vreo 50-60 de ani, „eminescologie”, are mai mult pretenţia de a fi expresia unei ştiinţe. Nu există ştiinţa ca atare, în sensul că nu are instituţiile aferente necesare. Nu există în nomenclatorul naţional de meserii şi profesiuni aceEa de „eminescolog”. Nu-ţi poţi da doctoratul în eminescologie ca ştiinţă – ci doar în alte ştiinţe umaniste, având doar tema „Eminescu” aşa cum ai avea tema „Titu Maiorescu” ori „Ion Creangă”, etc. De altfel, cuvântul ca atare, eminescologie, a fost primit în dicţionare târziu. Îl veţi căuta zadarnic în „Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici” scos la „Editura ştiinţifică şi enciclopedică”, în 1987, de Nicolae Andrei -  şi în oricare alt dicţionar românesc de până la 1989. În acest an, la presiunea ediţiei Eminescu ce se lucra cu atâta energie, în Suplimentul la „Dicţionarul explicativ al limbii române”, scos de Institutul de lingvistică al Academiei,  apare prima dată termenul, glossat: „ştiinţa despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu” – şi explicat în paranteză: „după dantologie”. Nu toate numele proprii (de scriitori, oameni politici, artişti în general) creează ştiinţe eponime; în cultura română numele lui Eminescu este, poate, singurul – iar culturile mari ale Europei au, fiecare în parte, asemenea ştiinţe eponime pentru câteva nume ilustre din interiorul lor. Consemnarea termenului „eminescologie” într-un dicţionar academic s-a făcut cu scopul şi speranţa că această ştiinţă (numele este format, după cum vedem, cu „logos”, definirea universală a ştiinţelor) va deveni cu adevărat ştiinţă. >>>>

Doua edituri, Banatul si Artpress, si doi autori, Ioan Hategan si Maria Carmen Pirse, au realizat o carte de o eleganta ceremonioasa intitulata “Premiere si prioritati timisorene”. Acest prim volum debuteaza cu anul 1154 si se termina la  1900.Pentru a satisface curiozitatea cititorului, voi reproduce cateva asemenea prioritati care  sunt de natura sa confere locul de ” frunce ” nu doar Banatului ci si Capitalei sale.Pelbart , calugar franciscan,nascut la Timisoara 9 1453?15020 este unicul autor de incunabule de pe teritoriul Romaniei.Primul sitem de alimentare cu apa a unei localitati cunoscut in Romania in sec. al XV-lea;cea mai veche fabrica de bere de pe teritoil romanesc a fost infiintata la  1 ianuarie 1716;la anul 1729, Cazarma Translivaniei ( demolata  ]n perioada 1961-65) a fost cea mai lunga  cazarma din Europa;la mijlocul sec. XVIII, contele Merci, guvernatorul Banatului ordona realizarea unei  instalatii hidraulice caree ridica apa din Bega, o filtreaza si o  introduce in Cetate prin canale subterane. La acea data mai aveau asemenea instalatii doar: Londra, Paris si Augsburg:  la 1745 se construieste spitalul municipal, inaintea celui din Budapesta si a lui Allgemeine Krankenhaus din Viena; la 1753 se deschide stagiune teatrala, a treia din fostul imperiu austriac, dupa Viena si Budapesta;, >>>>

“Ca un luceafăr am trecut prin lume”.

Cum se vedea Eminescu pe el însuşi ? Care era conştiinţa sa de sine ? Răspunsul pe care şi-l dă apare încă de la 18 ani : “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor aşa cum soarele soarbe un nour de aur din marea lui de amar” (ms. 2254,f.18), afirmaţie completată cu versul din postuma Replici: “Eu sunt un geniu, tu o problemă”. În postuma Cărţile, poetul scrie evocând pe Shakespeare : „S-aduc cu tine-mi este toată fala”.

Ca atare, Eminescu şi-a recunoscut de timpuriu condiţia   genială, privind-o ca pe un adevăr  obiectiv, o realitate faţă de care avea o responsabilitate cosmică. Paul Zarifopol scrie despre cele două versuri din cuvântul Demiurgului – “Tu eşti din forma cea de ‘ntâi / De vecinică minune” : sunt “cuvintele cu care, simplu şi superb, geniul poetului român se apostrofa, nemărturisit, pe sine însuşi”.

Care sunt trăsăturile geniului? Arthur Schopenhauer consideră că geniul posedă o structură spirituală şi o menire diferite faţă de omul obişnuit. Regăsim în efigia descrisă de filozoful german însuşirile portretului spiritual al lui Eminescu.

Geniul, este inteligenţă pură, imaginaţie creatoare depăşind covârşitor utilitarul. Dacă actul de cunoaştere  al talentului este discursiv, la geniu procesul cognitiv aparţine intuiţiei care scurtcircuitează voinţa în favoarea intelectului, astfel că – în poezie, în artă -  are loc revelaţia fulgurantă a unui nou adevăr . >>>>

Cartea “Ofrandă aproape fără grai” a fost scrisă cu pana sufletului şi se cade a fi citită cu ochii sufletului.

Imi doresc să pot reda în cuvinte, aşa cum se cuvine, ceea ce, pe plan spiritual, înseamnă pentru mine această carte. Şi mă refer strict la faptul că nu orice gând sau orice simţământ se pot descrie în cuvinte.

Pe măsură ce înaintam în miezul acestei cărţi, creştea în mine regretul, pe de o parte pentru neaşteptata plecare în veşnicie a celui ce a scris-o, Artur Silvestri – cărturarul, istoricul, iar pe de altă parte regretul că din cauza timidităţii cu care m-am născut, nu am dat curs la timp îndemnurilor inimii, spre a afla răspunsuri la unele dintre întrebările de taină ce-mi sălăşluiesc în suflet şi ard ca focul. Mi se ivise ocazia să cunosc, deşi nu personal, omul potrivit, eruditul Artur Silvestri, căruia Î.P.S. Antonie Plămădeală i se adresa în scris: “… pe câte portative ale spiritului vă încercaţi gândurile şi cuvintele, fiind dintre cei cu posibilităţi de a cuprinde uşor mai multe octave”.

Cartea “Ofrandă aproape fără grai” este doar o părticică din “misiunea” avută de autor în timpul şederii pe Pământ. Adică de a aşeza la loc de cinste, spre “pomenire”, de a “bine-cuvânta” numele unor Oameni ce cu Faptele lor au contribuit la clădirea istoriei Neamului Românesc “lume de popor cu stea în cer şi acoperit, prin văluri apărătoare, de nenumăraţi îngeri păzitori” (pag. 9). >>>>

„Eu sunt un creion în mâinile lui Dumnezeu.

El scrie ceea ce vrea.”

-Fericita Tereza de Calcutta-

De-o bună lacrimă de vreme, un poet se autodefineşte: Fiul Munţilor Apuseni.

În inima Şagului, în istoricul Ardeal care se poate traduce „dealul cu har”, simbioza om-natură  îşi află în creaţia lui Nicolae Nicoară Horia un temei fericit, preschimbat demult în destin.

Şi poate că Munţii Apuseni, nicicând n-au fost mai slăviţi în cântec şi-n vers decât aici, în paginile acestui poet care, cu discreţie şi har îşi transmite ca un profet, gândurile şi simţămintele, dăruite fraţilor săi de suferinţă şi de istorie, moţilor din care îşi află sorgintea.

Strigătul munţilor e implantat în fiinţa sa pentru totdeauna ca un jungher pe care trebuie să-l poarte în piept, pentru că  dacă l-ar scoate, durerea şi sângerarea ar fi fatale. E durere şi bucurie, chemare şi dor, e vis şi împlinire, suspin, loc de refugiu, loc de martiriu, biserică, icoană, altar de jertfă, credinţă, speranţă. E temelie. E Olimpul pe care se nevoieşte omul să-l urce. >>>>

Conştiinţa despre tine însuţi conduce spre înţelepciune; dar când descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu o conştiinţă vastă despre fiinţa Omului , gândim că adevărata înţelepciune glisează în exterior , îndepărtându-se de miezul cald şi calm al vieţii.

Ceea ce descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu ,este mai mult decât conştiinţa despre sine .El aprofundează timpul şi substanţa , pentru a găsi corespondenţe umane :”N-o răspândi , nu pune om s-o ducă/ în hainele cu sânge:las-o jos /rotită-n sul şi vino mai aproape /de umbra casei mele ,frate palid .(Nu spune) .

Fericirea poetului de a-şi fi găsit „credinţa” în poezie este profesiunea celui care , lovit mereu de destin , nu se va fi îndepărtat niciodată de la luciditate . Acel”Punct de sprijin”,vezi poezia cu acelaşi titlu , era pentru poet un loc ,în spaţiu şi timp , cu ajutorul căruia putea să evadeze ,conştient,că „ieri” nu poate fi rupt de viitor . Poetul cu ajutorul poeziei doreşte descătuşarea spirituală , pe care o găseşte în ocurenţa metalului şi metalizării , întrucât în social era imposibil,datorită dictaturii.Evadarea în mineral nu este altceva decât refugiul în faţa prezentului . Era convins că sufletul lui refugiat în mineral (cristal  şi  var) este un mijloc de scăpare,însă era convins că fericirea pare înscrisă dinainte .Iar bucuria simulată este asemeni sentimentului cel simte naurfagiatul pe un ţărm salvator :”şi cum cobor , şi cum sub tălpi încerc / s-aleg de noapte pietrele ţestoase , /abia-nţeleg din care parte-mi şterg /palorile pe piept alunecoase.(„Insula-Punct de sprijin”). >>>>

(VII)Oriunde-s eu, e locul de osândă

Şi  aerul miroase a tortură:

Pofte cu nări umflate stau la pândă,

Gata-a-mi târâre maţe, cărni şi zgură.

Dar sub durere, ţipăt, chip de sânge,

Stă neclintită  Roata de Lumină:

Întinse mădulare, ea îmi frânge,

Dar, tot la ea, oştiri de magi se-nchină.

Tâlhar şi sfânt, cu dreaptă  jumătate,

În mine se izbesc şi se frământă.

De-aceea nu se-ncheagă  în cetate

Fiinţa mea de demonie frântă  -

Şi unde-i faţă-acum  -  apoi e spate

Şi nu mai ştiu când ţipă  şi când cântă.

*

(VIII)Mi-am  făurit din flori o-ntreagă ţară

Şi-o cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri  -

De nicăieri nu se ridică  plângeri,

Iar din corole băsmuieşte vară.

Ridic palate din puteri de rouă,

Iar rugăciunea o păstrez în crini;

Cu ochi de mir, albastrele jivini,

Din candela iubirii, iau lumină  nouă. >>>>

Poetul german Bernhard Setzwein, ne dăruieşte, în cartea de poeme, cu titlul interogativ Păsările, de ce zboară -  apărută la Editura timişoareană Hestia, în 2008, în traducerea din limba germană, a lui Eugen D. Popin, – o ediţie în româneşte, mai înainte chiar de a o oferi publicului în limba sa natală. De ce o face? Din prietenie, desigur, din preţuire pentru cultura română, şi mai ales din dorinţa de a-şi face cunoscute gândurile şi sentimentele celor interesaţi de poezia modernă de pe meleagurile noastre. Dar… totuşi, cum s-ar putea răspunde la întrebarea pusă de poet? În nici un fel, desigur căci… doar păsările ar trebuie să ştie mai bine decât noi, de ce-şi iau zborul… În măsura în care – metaforic – prin „păsări” n-am înţelege şi altceva. De exemplu, un vis, un ideal.

Volumul conţine mai multe capitole cu extrase din cărţi anterioare. Din prima parte: Epifanii rurale, care are ca temă: „Căutarea cuvântului, a unui cuvânt anume” putem constata că este vorba de un cuvânt esenţial, cu sens adânc, şi – tocmai de aceea – de nedescifrat. De exemplu, în poezia: Păsări de câmp – din care aflăm că: >>>>

Se scrie multă poezie şi astăzi în epoca tehnicizată, computerizată, alertă , învolburată ameţitor. Pare că poeţii nu mai sunt în atenţie şi totuşi există un segment de modernitate interesat de lirism. Poeţii moderni sunt în căutare de expresivitaţi şocante care să-i particularizeze. Lucru firesc de altfel. In acest peisaj al diversitaţii, al grabei indusă in fiecare gest, simţământ trăit de noi toţi, cărţile şi autorii se încadrează perfect. Foarte mulţi, spuneam, aleg să fie individualizaţi, reperaţi artistic prin formulele novatoare pe care le experimentează. Puţini dintre ei aleg ca în plină avalanşă de căutari moderne să rămână atraşi de expresivitatea clasică.

In această direcţie notăm si scrisul poetei Maia Cristea-Vieru,membră a Uniunii Scriitorilor ,stabilită în Canada; o personalitate prin structură şi formaţie intelectuală ataşată culturii clasice. Aceasta se explică şi prin exerciţiul meseriei- acela de critic de artă si cunoscatoare a unor artişti celebri din domeniul sculpturii şi picturii, precum Miliţa Petraşcu în atelierul căreia s-a aflat ani mulţi fiindu-i foarte apropiată, sau pictorul si arhitectul Marcel Iancu despre care a scris adeseori. Remarcabilă este lucrarea sa bilingvă româno-franceză, „Sculptura feminină interbelică, 1999”, cât şi studiul de referinţă „Modernitatea clasicului, 1982”.

Poezia vine să întregească capacitatea de comunicare şi expresie culturală a Maiei Cristea-Vieru, în ritmare clasică. >>>>

CHIPAROS

chiparos

îngropător de grâu

în San Remy

înverzită pânză

râul de aur macii

*****************

zboare tablourile

în original

a te sculpta

marea maternă

labirint reîncarnărilor

*****************

jertfit dumnezeu pictural

pădurea vana nirvana

paralel mercurul

nepicturală supravieţuire

se sfârtecă arbuştii >>>>

FOC ÎN VID (Lui Cezar Ivănescu)

în mijlocul deşertului

nostru de toate zilele

ne aflăm noi

fiii deşertului

=======================

iar în noi se află

mîndria deşertului

sămînţa şi esenţa sa

deşertul ajuns la apogeul

gloriei sale de deşert

un deşert atît de vid

atît de arid

de risipit

şi insipid

=======================

incît noi, oamenii de nisip

cu ochi de nisip

şi inimi de nisip

cu gînduri de nisip

şi vise de nisip >>>>

TRANSFIGURARE
Căutând sensul muzicii

Voi intra în pietre

Mlădios

Melodios

Subţire

Să se exprime

Mişcarea.
************

PIETRE GELOASE

Pietre geloase de lună.

Orizont şlefuit de vânt.

Nemişcare căutată de suflet.
************

TOAMNA IN PARC

Bătrânul vânt

Culege pe furiş

Ultimii trandafiri

Singur poetul

Pe-o piatră  >>>>

Cartea Cleopatrei Lorinţu, Artur Silvestri – Vocaţia Căii Singuratice (Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009) este un omagiu adus lui dr. Artur Silvestri, personalitate marcantă a culturii zilelor noastre. Este un eseu subiectiv – cum însăşi autoarea mărturiseşte în Epilog subiectiv, realizat în manieră lovinesciană – impresionist – deşi respinge ideea că ar fi critic literar: „Cum nu sunt critic literar, îmi pot permite fericita libertate de a încheia  această carte într-o notă profund subiectivă, chiar personală aş zice.” (p. 305).

Autoarea studiului monografic îşi structurează cartea în funcţie de principalele domenii ale activităţii scriitoriceşti ale lui Artur Silvestri. Noi o să ne oprim la trei dintre acestea, celelalte subsumânu-se acestora.

În primul capitol, Arhetipul călugărilor sciţi, Cleopatra Lorinţu atrage atenţia asupra unui fapt (după cum noi înşine am făcut-o mai întâi în articolul omagial Artur Silvestri – intelectualul renascentist, publicat în revista Viaţa de pretutindeni, anul IV, nr. 11-12, decembrie 2008, p. 24) asupra necesităţii relevării la justa valoare a investigaţiilor în domeniul protoromânismului cultural-literar realizate de către acest om de cultură. Referindu-se la cartea Arhetipul călugărilor sciţi, monografista apreciază efortul cercetătorului de a combate viziunea catastrofistă (corect catastrofică! – n.n.) asupra blestemului întreruperii brutale a istoriei şi culturii noastre: „În sprijinul teoriei care o combate, vin revelaţiile şi accentuările care privesc scitul Anacharsis din Carpaţi…” (p. 29).  Sunt evidenţiate şi meritele incontestabile pentru această scriere: dincolo de atitudinea detectivistică – investigare şi coroborare a faptelor, „Fiecare din aceşti scriitori de epistole sau gânditori sau clerici sunt amintiţi cu contribuţia fiecăruia, bine amplasată în context (…) mi se pare remarcabil (…) modul literar pur în care o face, căci te-ai aştepta, sincer, ca aceasta să fie o scriere seacă…” (p. 36). >>>>

“Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un glas să mărturisim Pre Tatăl, Pre Fiul şi Pre Sfântul Duh”. Amin.

Dintr-un astfel de îndemn s-a născut volumul de poezii intitulat: “Acasă în Paradis”, iar cea care i-a dat viaţă este scriitoarea din Galaţi, Cezarina Adamescu.

Cartea s-a născut din prea mare iubire şi din prea mare tristeţe, când, pe 30 noiembrie, 2008, în zi de Mare Praznic al Sfântului Apostol Andrei, vestea despre fulgerătoarea plecare în lumea Celor Drepţi a scriitorului Artur Silvestri, a căzut ca un trăznet. Cum să plece, când tocmai trebuia să vină? Să se înapoieze în ţară, adică, la concetăţenii şi proiectele Domniei Sale. Era aşteptat de atâţia iubitori ai condeiului! De ce a cotit brusc pe cărarea veşniciei, fără să-şi ia rămas-bun de la cei care îl iubeau şi îl preţuiau, şi al căror mentor şi prieten a fost  o bună bucată de timp el, Artur Silvestri?

Momentele care au urmat tragicei vestiri au fost puternic încărcate de tristeţe, durere, disperare şi neputinţă, rugă către Dumnezeu… Cei ce au simţit nevoia să-şi exprime durerea în cuvinte au făcut-o, lăsând în urmă pagini de tulburătoare mărturii, care au fost şi vor fi publicate în volume “In memoriam Artur Silvestri”.

În nopţile de priveghere: 30 noiembrie – 2 decembrie, din “acasa ei singurătate”, Cezarina Adamescu a adăstat la hotarul timpului strigându-şi tristeţea în cuvinte ce numai un suflet milostiv şi iubitor le poate rosti, imaginându-şi mesaje, semnale de la cel ce abia trecuse într-un alt spaţiu: “Din nou mi-ai trimis/ Îngerul surâzând…/ N-am murit, mi-ai spus,/ aşa cum ar crede oricine” (Mesaj); “Din cealaltă realitate/ Iată-mi trimiţi/ braţe întregi de cuvinte/ precum bucheţele de nu-mă-uita/ din spaţiul târziu” (Semnal). >>>>

Grigore Vieru, Cele mai frumoase poezii, antologia de autor a marelui basarabean, tipărită, în condiţii modice, de Editura Jurnalul, la moartea întâmplată nu de mult a poetului, e reeditarea volumului din 2002, apărut, ca să spun aşa, sub privegherea scriitorului, la Editura Litera Internaţional, cu dublă locaţiune, Bucureşti-Chişinău. E prefaţată aproape patetic de Adrian Păunescu, care, va spune, se regăseşte în duhul coreligionarului, a fratelui mai mare. Grigore Vieru a avut un destin nefericit, „de exilat înăuntrul propriului său popor”, scrie foarte potrivit Adrian Păunescu, care-l va mai numi pe Grigore Vieru, poetul nostru de la „limita latinităţii” şi, deloc reticent, „poetul divin al neamului nostru”. Apropierea, în veci nedezminţită, între cei doi reputaţi scriitori, dat fiind renumele, frecvent cu conotaţii negative după 1989, al autorului Mieilor primi e cu putinţă să fi întreţinut şi ea „exilul” lui Grigore Vieru. I s-a aplicat nu de puţine ori, de exemplu, eticheta de poet comunist (datorită, cred, interpretării nenuanţate a naţional-comunismului – o retorică a ultimelor decenii ale socialismului real în Europa răsăriteană). O nedreptate mai mare nu i se putea face lui Grigore Vieru. (În prefaţă, Adrian Păunescu se arată vehement nemulţumit, ocolind însă, cum s-ar zice, miezul problemei, şi de prestaţia unor critici români – „formaţi la focul de brichetă al poeziei oligofrene” – care întreţin, în cazul poetului de dincolo de Prut, calificaţia de autor datat, într-o anume măsură depăşit). >>>>

Veronica Balaj este, cred eu, argintul viu al literaturii feminine din Banat. Scriu literatură feminină de şi nu accept întrutotul această sintagmă, fiindcă există scriitoare a căror creaţie este ”bărbătoasă”, precum şi scriitori care au  în opera lor semne ale feminităţii. Revenind la Veronica Balaj consider a fi îndreptăţită afirmaţia de mai sus şi aceasta întrucât de ani buni ea practică un jurnalism cultural în numele unor principii astăzi considerate vetuste: promovarea, prin interviuri, mese rotunde, portrete, doar a personalităţilor reale, a valorilor autentice care au contribuţii deosebite în viaţa culturală, spirituală a României, Europei etc. În emisiunile radio realizate de Veronica Balaj nu şi-au găsit loc nici vedetele politice, nici ipochimenele  dezvelite până dincolo de pragul ruşinii, nici noii îmbogăţiţi care fac acum deliciul televiziunilor şi al majorităţii presei scrise din dulcea noastră ţărişoară. Veronica Balaj preţuieşte sentimentele pe care părinţii şi bunicii noştri le considerau înălţătoare pe când noi, cei de acum, le dispreţuim şi le batjocorim: iubirea faţă de patrie, faţă de neamul din care ne-am ridicat. De aici şi zbaterile sale de a promova valori şi personalităţi din Europa, sau de aiurea.

Să mărturisesc din start că i-am fost naş literar Veronicăi Balaj, precum i-am năşit pe foarte mulţi alţi colegi de ai dânsei dar şi din alte generaţii, în vremea în care păstoream Editura Facla. Aşadar, am debutat-o, după nefericitul tipic al acelor ani, într-un volum colectiv cu proza scurtă ”Valsul meduzelor” apărută în 1989. A urmat cartea ”Jurnal de Timişoara” cu varianta franţuzească ”Ne tirez plus” apărută în Belgia dedicată evenimentelor de la Timişoara din decembrie 89 care i-a adus autoarei o bună apreciere nu doar aici, la ea acasă.  >>>>

(n. 18 iunie 1841 la Tăut – d. 1891 la Budapesta)

Maria Suciu a fost mama Lucreţiei Suciu, cea mai recunoscută voce lirică feminină a Bihorului până la finele secolului al XIX-lea. Maria era fiică de  preot şi sora preotului Iosif  Bosco, cel care a fost un agil agent electoral al lui Emanuil Gojdu. În 1865 în cercul electoral de la Tinca, gonit de jandarmii unguri datorită propagandei proromâneşti pe care o făcea, acesta a scăpat de la arest, sărind în apele Crişului Negru şi înotând  pe sub pod în admiraţia mulţimii.

Maria Bosco-Suciu a  fost căsătorită, după obiceiul vremii,  în 17 august 1854, la doar 13 ani, cu preotul Petre Suciu, el fiind  de 19 ani pe atunci, dar care, mai târziu, va deveni un  factor esenţial în viaţa bisericii ortodoxe române din Bihor. A fost deputat sinodal, referent şcolar, şi membru în senatul şcolar, fiind ales şi membru în Congresul Naţional Bisericesc din Sibiu. „În 1885, în urma conduitei soţiei sale Maria Bosco, a trebuit să candideze pentru funcţia de protopop la Beliu.”[1] Discutabilă este expresia conduită, autorul citat sugerând o idee de imoralitate, dar nu vede nimic imoral în a obliga la căsătorie o fetiţă de 13 ani, cu toate că aduce nişte argumente în apărarea ei: „Maria Bosco a fost o femeie de o frumuseţe excepţională. Îi plăcea societatea oamenilor spirituali. Poate că privirea vecinic încruntată şi vorba răstită a lui Petre Suciu a îndemnat-o să-şi caute prietenii şi să se refugieze în limanul literaturii”.[2] >>>>

Întemniţat în rugăciune,

Vise-mi comand,preabucuroase,

Ninge cu viaţa mea pe case,

Ninsoarea-i tot ce mai pot spune,

Rănită ,zace-n drum durerea,

Odaie-n trupu-mi îi voi face,

Tăcerea-i graiul care-i place,

Preaplînsul meu i-i mîngîierea.

A ruginit privirea Morţii,

Moare-n curînd şi-mi este teamă

Că fără ea,prin taina bolţii

Te-oi căuta zadarnic,Mamă!

XXX

Sunt angajat de Timp să  fiu Uimire,

Muncesc fără contracte,permanent,

Timpul mă crede că  sunt consecvent

Şi-mi dă salar felii de amintire.

Sunt angajat de Timp să  fiu Tăcere,

Chiar sunt tăcerea pe care-o visez,

Poemele-mi sunt scrise de Durere,

Eu,cu acordul ei,doar le semnez. >>>>

Blaise Pascal distingea două modalităţi de percepere şi înţelegere a existenţei, a lucrurilor: spiritul geometric şi spiritul de fineţe Activitatea spiritului geometric corespunde raţiunii, iar cea a spiritului de fineţe corespunde   intelectului – al unui intelect sensibil, în înţelesului formulat de Magister Eckhart: „Există o inimă a intelectului”.

Raţiunea, spiritul geometric lucrează cu ajutorul principiilor, al definiţiilor, al abstracţiunilor, priveşte imaginarul speculativ, adevărul matematic, – în timp ce spiritul de fineţe, intelectul, are văzul deschis spre real, şi anume, realitatea „fină, delicată”; se bazează mai mult pe vibraţia cognitivă şi simpatetică a sufletului. El înţelege vertical, cu intuiţii „d’une seule vue”, pe când spiritul geometric operează pe orizontală prin raţionamente  succesive. Astfel, domeniul spiritului geometric, al raţiunii sunt ştiinţele, domeniul spiritului de fineţe sunt religia, poezia, artele, misterul.  Spiritele ideale, afirmă Pascal, îmbină ambele modalităţi de a înţelege lumea, unilateralitatea fiind „absurdă”. La polul opus se situează „spiritele false”, care  nu posedă nici spirit geometric nici spirit de fineţe.

De observat că în accepţia curentă există o deosebire de nuanţă între intelect şi raţiune. Raţiunii o se atribuie o  activitate mai curînd rece, riguroasă, preponderent principială, în timp ce activitatea intelectului implică  o nuanţă de rafinament spiritual, de tensiune ideatică superioară. Intelectul este vizionar, pe când raţiunea este infirmă, scrie Kant. >>>>

O primă însuşire a lucrării de faţă , lesne constatabilă  şi imposibil de ocolit este   dificultatea catalogării sale simple şi univoce: o carte de artă ? o carte de filosofie ? Şi una şi alta, fară îndoială, ca expresie fidelă şi mult grăitoare a personalităţii complexe a autorului. Căci Daniel Mureşan este om de artă – pictor şi grafician subtil şi doctor în filosofie în acelaşi timp. Om de cultură, într-un cuvânt. Iar cultura este – între multe alte trăsături definitorii -o firească, imanentă tendinţă spre multilateralitate, spre diversitate şi multiplicitate valorică.

Legătura intimă dintre exprimarea cea mai abstractă -filcsofică – şi cea mai concret – imaginativă, cea plastic – artistică – a spiritului uman nu este, desigur, o descoperire a autorului nostru. Valenţele filosofice ale picturii şi graficii sunt inerente, dintoîdeauna, artei care vorbeşte omului despre om, care poartă şi comunică valori umane. Arta nici nu este, în fond, altceva decât o mereu reînnoită meditaţie despre condiţia umană, despre sensul (sau sensurile), despre valoarea (sau valorile) existenţei omeneşti. Iar filosofia s-a aplecat întotdeauna asupra artei ca asupra unui univers aparte, creat de om ca parte şi totodată ca refracţie concentrat – esenţială a marelui Univers. Nu există mare sistem filosofic, care să nu aibă ca parte constitutivă o Estetică, nu există mare cugetător care să nu-şi fi încercat forţa percutantă a gândului prin pătrunderea în micul univers sieşi suficient şi totodată deschis spre lume pe care-1 reprezintă orice operă de artă. Originalitatea demersului lui Daniel Mureşan constă în realizarea simbiozei celor două domenii de creaţie, în autocomentarea reflexivă a creaţiei plastice, în uniunea personală a pictorului cu gânditorul. >>>>

Glasul care îmi răspunde

La-ntrebările profunde

Cu al meu se-ntrepătrunde…

Unde?…

Unde?…

========================

Mãi cerule, mãi vecine

Dă-mi glasul spre rădăcine

Să-l priceapă orişicine…

Cine?…

Cine?…

========================

Peste timpuri, peste creste

Întrebările aceste

Fi-vor toate o poveste…

Este?…

Este?…

========================

Creşte lună, scade soare

Naşte una, alta moare

Toate suie să coboare…

Oare?…

Oare?… >>>>

THEODOR RĂPAN, Poştalionul de seară. File din jurnalul unui heruvim, Editura Semne, Bucureşti, 2005. Desene de Damian Petrescu.

Precum un modern menestrel strunindu-şi lăuta pe harfele vântului, Theodor Răpan, cântă serenade Domniţei  sale Poesis. Nimic nou. Numai că sunetele scoase din alăuta sa, întrec cântecele rapsozilor, îndeobşte, care  se nevoiesc a descifra notele cereşti ale Zeului Eol.

Fie că vrei să le spui poeme în proză, poezie poematică, poezie ritmată, rimată, proză poetică, proză imagistică, oricum le-ai numi – aceste bijuterii de mărgărint care fac obiectul volumului  mai sus citat, au darul de a îmbunătăţi ochiul şi inima şi a te purta pe meleaguri fabuloase. Cu toate acestea, ele-l definesc pe poet, lăsând un văl subţire de inefabil să-l învăluie, să ne învăluie-mpreună, într-un dans de naiade, ori măcar  într-un dans nesfârşit de păsări flamingo. Prin vălul de tul se poate întrezări conturul zenitului spre care te poartă închipuirea.

Un Poet şi un Nume care conţine în sine, Numele lui Dumnezeu (Theo) – nu putea şi nu se cădea să  treacă neobservat. Şi el e observat, cultivat şi curtat de nume remarcabile ale culturii române, care şi l-au revendicat drept emul: Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei, Cezar Ivănescu, Artur Silvestri, Alexandru Andriţoiu, Tudor Opriş, Aurelian Titu Dumitrescu şi mulţi alţii, care nu mai trebuie validate de timp ori de publicul cititor, pentru că şi-au dobândit deja, dreptul la nemurire. >>>>

Am visat urât şi m-am sculat tulburat şi înfiorat. O presimţire rece mă paralizase. Nu am înţeles de la început despre ce este vorba, dar m-am trezit cu o presimţire sumbră. Mă duceam la Bibliotecă şi înainte de a ajunge, am văzut o sală de lectură de formă ovală, înclinată spre dreapta la circa patruzeci şi cinci de grade şi aflată în cercul de jos al cifrei opt. Şi, mai departe, o a doua sală deasupra, în a doua buclă a aceleeaşi cifre opt. Şi dintr-odată acestea două şi-au schimbat locurile, în sens contrar acelor de ceasornic. Un opt care desenează cu încetinitorul parcă, un semicerc. Moment în care am auzit sau mi s-au fixat în memorie, nu aş putea să spun cum, aceste cifre: 10.28 – 11.26 Zece-douăzei şi opt – unsprezece, douăzeci şi şase.  Şi pentru că m-am trezit imediat, le-am scris pe o bucată de hârtie să nu le uit.. Adesea în somn, când visează, omul ştie de la sine anumite lucruri. Şi presupunerea că este sau că ar putea să fie vorba de ora 10.28 şi de ora 11.26. Dar în vis nu am avut nici un semn sau precizare că ar fi vorba de timp.

De parcă ar fi vrut cineva să spună : de la ora 10.28, până la 11.26. Practic, o oră fără două mnute. M-am sucit, am tras de mine să văd ce semnificaţie ar putea să aibă pentru mine sau pentru destinul meu. Şi pe măsura trecerii timpului, mă simţeam încruntându-mă, pentru că nu prevedeam nimic de bun augur. Figura geometrică asimilată perfecţiunii, este cercul. Cifra opt ca semnificaţie am interpretat-o în felul următor: cercul de jos – viaţa aceasta pământească a oricăruia dintre noi. Iar cercul de sus – cealaltă viaţă când se încheie cea de jos şi continuă sub o altă formă, în plan superior. >>>>

Fără să  exagerăm, putem afirma că încă de la începutul activităţii sale de exeget al artelor şi de estetician, profesorul şi medicul George Popa a fost posedat de un spirit puternic şi înalt, cel eminescian. Din aceste raţiuni, după ce a investigat tărîmul mai multor arte (literatura, pictura, sculptura şi muzica), precum şi substanţa marilor filozofii ale lumii (hinduismul, budismul, presocraticii, Platon, Bruno, Spinoza, Kant, Schopenhauer, Heidegger ş.a.), George Popa s-a întors întotdeauna mai bogat şi mai profund, la poetul naţional. Graţie acestui orizont de cunoaştere cuprinzător, Domnia-Sa face apropieri inedite şi deschide perspective incitante în abordarea operei eminesciene, practicînd un comparatism subtil, sans rivage. Stau mărturie, în acest sens, pe lîngă impresionantul număr de studii şi articole, volumele: Spaţiul poetic eminescian (1983), Prezentul etern eminescian (1989), Spiritul hyperionic sau sublimul eminescian (2003), Libertatea metafizică eminesciană (2005) şi Deschideri metafizice în lirica lui Eminescu (2007).

Dintru început, trebuie să evidenţiem perfecta adecvare a discursului critic la opera examinată. Poet de concepţie, mistuit de o insaţiabilă sete de absolut, care, în procesul de creaţie. se transformă în plăsmuiri lirice grandioase, opera lui Eminescu se cerea interogată cu metode de cercetare adecvate conţinutului său, respectiv, investigaţia metafizică şi, drept corolar al acesteia, proiecţia în sublim. „Eminescu – scrie George Popa, justificînd acest demers – nu doar a teoretizat, a experimentat cugetarea, ci a trăit efectiv ceea ce a gîndit, acele fulguraţii intelectuale cu ajutorul cărora a deschis orizonturi vizionare întrezărite doar de cei rari şi, din acest motiv, greu accesibile, denumite de el însuşi sublime revelaţii ale misterului etern. Or, aceste străfulgerări ale intelectului au constituit pentru autorul Luceafărului, momentele cele mai intens vieţuite ale eliberării spirituale”. (1) >>>>

Într-un eseu mai vechi, ce s-a bucurat de oarecare atenţie din partea cercetătorilor literari şi, evident, din partea creatorilor de literatură, a poeţilor îndeosebi, cărora – celor tineri – le este, de altfel, dedicat, în mod explicit, propuneam, cu modestie şi bună credinţă, o distincţie, utilă, cred, cel puţin din punctul meu de vedere: anume, separarea, teoretică, răspunzînd separării din realitatea textuală, dintre poezia religioasă şi poezia mistică.

Dacă o atare dihotomie este acceptată şi dacă, în demersul hermeneutic, ea este pusă în lucrare, în act, atunci se elimină, măcar în parte, confuzia ce domneşte, în genere, în acest domeniu al creaţiei de factură spirituală – se elimină amestecul dintre textele ataşate, precumpănitor, cultului, cele în care trăirea misterului este mediată de ritual, şi textele ce exprimă relaţia nemijlocită a eului cu Marea Instanţă pnevmatică.

Trebuie adăugat, desigur, că disjuncţia poezie religioasă – poezie mistică rămîne, în mare măsură, doar orientativă. Fiindcă nu se pot introduce, în spaţiul, în teritoriul poeziei, clasificări rigide, intransigente, imuabile, lipsite de fluenţă şi dinamism, nu i se poate aplica lirismului o sistematică specifică ştiinţelor cosmologice. Dar unele linii de forţă, unele orientări şi elanuri sufleteşti, unele direcţii stilistice şi procedee retorice, unele diferenţe de arie şi de intensitate pot fi sesizate. Între ele, însă, şi prin ele, pulsează lumea infinită, şi fascinantă, a nuanţelor. Palpită mulţimea şi diversitatea entităţilor intermediare.>>>>

Veronica Balaj a publicat cărţi de  călătorie, romane subtil     sentimentale, jurnale, poezii care au fost traduse în numeroase limbi străine, interviuri cu personalităţi ale timpului nostru. Poet, prozator sau jurnalist, eseist sau comper, a fost prezentă pe câteva continente. Scriitor al prezentului, ea îşi sprijină demersul pe un bun simţ inatacabil. Are (avea) o vitalitate care îi permitea demersuri solare, stenice. E politicoasă cu cititorul cu care intră în dialog confratern. Compătimeşte cu dânsul, îl consolează, i se mărturiseşte, scriam cu altă ocazie. Partitura lirică ţine (ţinea) şi de confesiune şi de iubirea pe care autoarea e/era capabilă să o exprime. Ultima ei carte vine după o altfel de scriere — un bocet. Un om foarte apropiat, aflat în preajmă a dispărut şi autoarea ne vorbeşte despre prezenţa/absenţa lui. E vorba de o desprindere de lumea aceasta — aşa cum este ea. Experienţa morţii (a morţii celui din preajmă) conotează o altă înţelegere a lumii.

Steaua scepticismului pluteşte peste aceste poeme pe care conorăşeana noastră de odinioară, doamna Julia Schiff, ni le prezintă în versiune germană. Sunt versuri în care lumea prin care trecem nu este cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai îmbietoare cu putinţă. Suntem regăsiţi într-un univers în care evenimentele nu mai sunt splendide, frumoase, mirabile: se înscriu în paradigma căderii. >>>>

Pornind de la finitudinea condiţiei umane, Nietzsche caută să redescopere „cărarea pierdută” către empireu. În lucrarea „Werke” filozoful caută un simbol prin care să înţeleagă „sensul religios” ca un reazem supranatural. Reânodând firul din prima perioadă a creaţiei sale, în care zeii greci îşi găsiseră loc în omagiile sale, Nietzsche consemnează în „Amurgul idolilor” dorinţa de întoarcere a lui Dionysos, aceasta constituindu-se ca un testament: „Nu cunosc un simbolism mai înalt decât acest simbolism grec, cel al cultului dionisian”.

Filozoful abandonează armele revoltei sale contra zeilor la poalele miticului Olimp. Aura de „teologie negativă” (cum scria Heidegger în „Nietzsche” Gunter Neske Verlag, Pfullingen, 1961, Zweiter Band, p. 348), pentru gândirea nietzscheană, a însoţit tot timpul mersul gândirii sale. Acesta prin lucrările lui din anul 1888 a pregătit preschimbarea „teologiei negative” în “teologia pozitivă“, ce ne aduce în plin plan contradicţia nietzscheniană, ce trece de la „asfinţitul zeilor” la pregătirea spaţiului pentru „apoteoza” lor. Perceput ca demolator de idoli, ca oponent faţă de tradiţia culturală, ca iconoclast faţă de orice autoritate spirituală în afară de aceea a spiritului propriu, Nietzsche ridică statui în opera sa altor idoli noi. >>>>

,,Părintele Daniil de la Rarău poate fi socotit cel mai mare imnolog şi poet mistic român, un mărturisitor şi sfinţit mucenic, model şi ajutor deopotrivă monahilor şi intelectualilor creştini ortodocşi. Prin sfinţenia vieţii sale a mărturisit credinţa ortodoxă prin cuvânt şi faptă, prin scrierile şi minunile săvârşite în timpul vieţii şi după mutarea la viaţa cea veşnică, prin sfârşitul său mucenicesc. (…).

Întâlnirea cu părintele Daniil – prin intermediul scrierilor sale – este o întâlnire de sărbătoare, directă şi rodnică, într-un prezent viu, sfinţitor.

Întâlnirile cruciale, în ordinea Duhului, nu sunt întâlniri cu persoane prezente cu trupul printre noi. Ele au ceva de mesaj tulburător, de izbucnire în destinul propriu al unei chemări care te umple de bucurie şi de frică şi te subjugă prin afinităţi, admiraţie, evlavie. Sunt întâlniri care te obligă să  mulţumeşti şi să dai mărturie despre ele, spre a împărtăşi darul şi altora, fie şi numai ca să nu-l pierzi şi ca să se înmulţească, aşa cum spune părintele.

Un destin neobişnuit, în care străbate şi se manifestă cu putere chemarea, de dincolo de fapte, oameni şi evenimente.

O astfel de viaţă este prin ea însăşi o pildă care îşi are, peste timp, rostul ei – acela de a fi transmisă şi de a lumina, mai departe, alte destine. >>>>

Purgat de ruga …

Il  insoteau si trenurile si gara –

Chiar si iubita sa , pe nume : Buzunara  !…

Se zugravea: plutea in aer un curind serios al incintei – un metropolis :

Parea un cazinou dezafectat ; o farmacie croma si neutral ;

Nimeni nu era identic cu

Nimeni –

Fara ecou doar clima, cu-aerul ei distins de-agorasema ,

Parea fericita cu ea insasi …Fulguia !

“Eu sint orasul “- mi-a raspuns episcopul !?

{ iarasi si iarasicel care )

Dupa modul in care-si arbora anii –

Ar fi putut sa ninga si singur !… >>>>

PAŞII LUI PROMETEU

O pământean de-al nostru ,

tu Prometeu , ce să facem ,

nu ştim urmarea ?

Hermes e când cu războiul ,

comerţul ,

cu păcălelile ascunse

la  nesfârşit ,

atâţia răspund  în locul

lui Apollo ,

e dragă chemarea ,

limpede replica :

toate stau în coadă  de peşte –

mai clar nu se poate ,

nu-i nici visarea .

Uite –datul cu bobii totul împarte ,

certurile continuă cu împăcări ,

speranţele cu eterne abandonuri ,

câştigurile , pierderile ,

apropieri de clipa despărţirii .

Eu n-am timp de preziceri ,

fapte şi isprăvi şi fapte , >>>>

Omul este măsura tuturor lucrurilor, spunea Protagoras din Abdera, dar Dumnezeu este măsura tuturor oamenilor şi a întregii creaţii.

Omului i s-a dat să fie măsura tuturor lucrurilor (Pantón, métron anthrópos). Protagoras a intuit bine, dar el este aşa numai în măsura în care stă în directă legătură cu Cel ce i-a dat acest privilegiu, Dumnezeu. Când legătura aceasta esenţială este ruptă, omul nu mai este măsură, ci antimăsură, el nu mai creează şi nu mai este partener cu Dumnezeu (sinergie) la menţinerrea şi guvernarea lumii, ci trece de partea uzurpatorului, a celui pe care Iisus l-a văzut ca un fulger căzând din cer (Luca 10, 18).

În Cocoşul negru Victor Eftimiu o spune în mod biblic şi teologic, într-o tiradă a lui Lucifer: „Am fost înfrânt în ceruri, rămasu-mi-a pământul/De nu pot face singur eu stric ce face Sfântul”.

Atunci când a primit sarcina de a da nume lucrurilor, omul a fost cooptat în lucrarea de guvernare a lumii. Această cooptare este un privilegiu şi un dar pe care poţi să-l primeşti sau poţi să-l pierzi.

Cum am spus, omul este măsură a tuturor lucrurilor câtă vreme rămâne legat de Cel ce i-a dat darul, sursă din care-i vin puterea, inspiraţia, capacitatea.

Tendinţa omului de autonomizare, de înlocuire a concepţiei teocentrice de viaţă cu cea antropocentrică, îl separă de Dumnezeu; în acest caz, capacitatea lui devine incapacitate, inspiraţia confuzie, puterea neputinţă. >>>>

INVOCAŢIE

Vino-mi-te, vino iară,

Şi te adă, adă-mi-te,

Să aprinzi o stea amară

Dintre stele năruite.

Adu-mi viaţă din murire,

Trage-mi cerul în priviri,

Mlaja întru nălucire

Pân’ la primele iviri

Ale tainicei Selene

Raiul înviind în gând

Când se prăbuşeşte-n vene

Sângele de dor, plângând…

Vino, palide  Luceafăr,

Ca pe valuri reci călcând

Din imperiul încă teafăr

Părăsit de nu ştiu când…

Şi mai adu-mi strop de rouă,

Apă vie şi nectar

Să-mi acoperi – pleoape – două

Cu parfum de flori de har;

Că-n grădinile celeste,

Al Veronei sfânt Emin

Ne va fi, ne-a fost, ne este

Pururi românesc destin! >>>>