LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

De comuna mea  natală mă leagă câteva lucruri: în primul rand amintirea bunicilor şi a părinţilor mei, a altor oameni din generaţia lor. E suficient să desferec  tainiţa amintirii ca să le văd obrazele, să le aud, la majoritatea, glasul, şi uneori să-mi amintesc fapte, gesturi, atitudini, o anume îndârjire în a-şi lucra pământul, a – l obliga să le dea roadele vitale pentru existenţa lor şi a copiilor lor. Acestea şi altele îi fixează în timpul nesfârşit al istoriei localităţii Dalboşeţ din fermecătoarea Ţară a Almăjului. Despre aceşti oameni, despre statura lor am cutezat să  scriu în câteva din cărţile mele, cu intenţia declarată de a-i ”veşnici”, pentru ca imaginea lor să se păstrereze nealterată în vremurile ce vor veni. Aceste vremuri au şi venit, chiar mai repede decât am crezut eu. >>>>

Mărturisesc că valurile tulburi din scumpa noastră viaţă culturală stârnite de apariţia memoriilor lui Adrian Marino, de la a cărui plecare dintre noi, iată, s-au scurs deja cinci ani, m-au luat prin surprindere. Mai aflu şi de curajul lui Silviu Lupescu de a publica, la Polirom, Viaţa unui om singur, deşi el însuşi este şfichiuit undeva, în paginile cărţii. Un motiv în plus de a citi şi a ne da cu părerea.

O carte substanţială care dezvăluie trăirile unei mari personalităţi, cu acoperire europeană, nu doar românească, pe intervalul de aproape şaizeci de ani, până în 1999. Singurătatea afirmată în titlu mi se pare că trimite la o dublă semnificaţie interrelaţionată: Adrian Marino, pe care am avut bucuria şi norocul să-l cunosc şi să port cu el o lungă corespondenţă înainte de 1989, făcea parte din stirpea rară, în cultura noastră, a savanţilor (monstrum eruditionis), creator de critică cu sistem. >>>>

… Micu Mircea s-a născut la 31 ianuarie 1937 în comuna Vârşand, judeţul Arad, pe graniţa cu Ungaria. Tatăl a fost ofiţer de Jandarmi, mort în timpul războiului, mama casnică. A copilărit şi şi-a făcut şcoala primară în satul vecin, Grăniceri, la un unchi al său după mamă. Având în familie doi intelectuali, crescuţi în spiritul Şcolii Ardelene, beneficiază de lecturi literare so-lide. În 1950, se mută la Arad, urmează un an cursu-rile Liceului „Moise Nicoară“, după care se înscrie la Şcoala Pedagogică de Învăţători. După absolvire, frecventează cursurile Facultăţii de Filologie, vreme de trei ani. Se angajează în învăţământ, la Şiria (satul lui Slavici), predând ca profesor su-plinitor. Îşi dă definitivatul în Surdo-pedagogie. Ocupă, rând pe rând, postul de redactor la Staţia locală de radio, redactor la ziarul local din Arad. >>>>

Am alunecat în cântecul ciocârliei

şi-am dat peste câmpia însorită,

Soarele pieptănase metafora poeziei,

Iar sonata de creştere a ierbii răguşită.

Umbra era ameţită de atâta răcoare,

Iarba îmi crescuse până la nas,

Stâncile şi-au dat cep să curgă  izvoare

Când potecile cu paşii tăi  în urmă au rămas.

Tăcerile la înălţime aveau glasul ciocârliei din grâu,

Notele musicale purtau frânturi de iubire,

Cântecul creştea devenind un râu,

Eu înotam prin “Sonata Lunii “  în neştire. >>>>

După 1990, între „performanţele” în domeniul culturii, care trebuie atribuite deopotrivă tuturor celor care s-au perindat la conducerea Ministerelor Învăţământului şi, respectiv, al Culturii[1], o reprezintă absenţa oricărei preocupări pentru valorificarea patrimoniului literar şi cultural şi difuzarea operelor clasice din literatura română.

În mod paradoxal, vrând parcă să demonstrăm că în realitate s-a schimbat doar ambalajul nu şi conţinutul noilor structuri politice, între cei mai văduviţi a rămas tot Octavian Goga, care – ca poet şi om politic – s-a aflat între primele nume pus la Index în timpul fostului regim comunist. Neţinând deloc cont de faptul că, în perioada interbelică, Octavian Goga a fost unul între cei mai consecvenţi luptători împotriva comunismului şi, în mod concret, a fostei Uniuni Sovietice, noii emanaţi postdecembrişti au ţinut să-şi demonstreze pe de o parte incultura, dar şi ataşamentul faţă de practicile promovate de predecesorii lor dinainte de 1989. >>>>

[1] Evoluţia spectaculoasă a denumirilor celor două ministere este în sine o probă concludentă a lipsei de consistenţă a politicilor promovate de guvernele post decembriste în cele două domenii definitorii pentru orice popor european civilizat. Ar mai fi de adăugat şi numărul mare de titulari de portofolii care s-au perindat după 1990 şi până în prezent, cu singurul merit vizibil că, prin reforme nesfârşite şi nu o dată aberante, au reuşit să instaleze un haos de nedescris, aducând prejudicii greu de estimat prestigiului culturii şi învăţământului românesc. Nici unul dintre aceşti miniştri post decembrişti, în marea lor majoritate simpli lipitori de afişe, fără merite personale recunoscute în branşa lor, nu a reuşit să contribuie, cum ar fi fost de dorit, la propăşirea şi dezvoltarea reală şi atât de necesară a învăţământului sau culturii acestei ţări. Dimpotrivă, s-a reuşit, prin incompetenţă şi ciocoism de partid, compromiterea şi manelizarea lor, aducând grave prejudicii, nu doar de imagine, şcolii şi culturii româneşti. Guvernanţii români post decembrişti n-au fost capabili să înţeleagă, se pare, că, în contextul integrării noastre euro-atlantice, dar mai ales pe fondul ruinării din punct de vedere economic şi tehnnologic a ţării, singurele noastre atuuri în relaţia cu noii noştri parteneri din U.E. rămân şcoala şi cultura. Datorită miopiei dovedite, azi nu suntem în măsură să indicăm ca realizări şi performanţe de nivel european aproape nimic în aceste domenii sensibile şi definitorii pentru nivelul şi gradul de civilizaţie ale oricărui popor.

În noua sa carte – romanul Vinovat de iubire (Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010) – apărută pe piaţă pe 20 iuloie a. c., de ziua de naştere a maestrului Adrian Păunescu, autorul valorifică artistic motivul dublului sau, având în vedere faptul că sunt două personaje cu aceleaşi nume şi prenume (doctorul Andrei Ionescu şi actorul poet Andrei Ionescu), putem spune că avem de-a face cu dedublarea individului: „Vinovat de iubire e povestea a doi bărbaţi ce împărtăşesc un destin comun.” – notează autorul pe coperta a IV-a a cărţii.

De altfel, motivul dublului, în jurul căruia considerăm că este construită trama romanescă, transpare chiar din vorbele doctorului Andrei Ionescu, spre sfârşitul romanului: „Noi am împărţit un spaţiu psihic împreună. Eram unul alter-ego-ul celuilalt.” (s. n., p. 186). >>>>

ERA  POETULUI

Păşeşte singur printre versurile – pulbere de stele,

Poetul. I-a cerut muntelui magica putere a sunetelor

De la răscruci din piatră. Adăpostind verbele grele,

Ale izvoarelor. În noaptea – mireasă din  pridvorul cuvintelor.

***

Şi-a legat visul de cifra opt, la adăpost de stâncă

Prin limbajul strămoşilor. În sălaşul lunii

Poezia i-a rămas speranţă, călătorind, încă.

Are cheia secretelor – formula filozofală a cununii. >>>>

Iată ce spunea Julien Benda, în Trădarea cărturarilor, Humanitas, Buc., 2007, pp. 113-114 (publicată în 1927, reeditată în 1946 şi în 1958) : „Cărturarii moderni au propovăduit acest realism nu numai naţiunilor, ci şi claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât şi burgheziei: organizaţi-vă, întăriţi-vă, luaţi puterea sau, dacă o deţineti, străduiţi-vă s-o păstraţi; nu vă sinchisiţi, în relaţiile cu clasa adversă, de milă, dreptate sau alt moft, cu care destul aţi fost păcăliţi. Şi nici măcar n-au spus: fiţi aşa, fiindcă aşa trebuie; au spus (şi în asta stă noutatea): fiţi aşa, fiincă aşa cer morala şi estetica; dorinţa de putere este semnul unui suflet elevat, dorinţa de dreptate este semnul unui suflet josnic (…) Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termini partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”. >>>>

Pentru generaţiile mai noi, numele Elenei Farago este cvasinecunoscut, cu toate că, de moartea acesteia, abia a trecut un pic peste o jumătate de secol. Acest lucru nu este deloc surprinzător, întrucât, încă din timpul vieţii sale, creaţia poetică a Elenei Farago nu a reuşit să o impună pe aceasta ca un nume de referinţă al literaturii române a primei jumătăţi a sec. XX. De aceea, în general, în istoriile literare sau în lucrările de sinteză, numele Elenei Farago, aşa cum credem că se va întâmpla peste alţi 50 de ani, cu celeale Anei Blandiana sau Mircea Dinescu[1], figurează la categoria poeţi minori. Creaţia Elenei Farago a reţinut, totuşi, atenţia unor critici şi istorici literari[2], care i-au subliniat meritele estetico-literare (atâteacâteau fost) şi au încercat să ofere câteva date semnificative despre activitatea ei literară.

De curând, la Craiova, a apărut sub semnătura lui George Sorescu şi Adei Stuparu lucrarea cu titlul Elena Farago în scrisori şi documente inedite. Recuperări biografice.[3] Este vorba, de fapt, de teza de doctorat a doamnei Ada Stuparu, care beneficiază de un cuvânt introductiv datorat universitarului craiovean George Sorescu. >>>>

Într-o tinută grafică excelentă, datorată Editurii Karuna, cu coperta elegantă si atrăgătoare,  VREMEA SINTAGMELOR, cartea semnată de Menut Maximinian este un compediu  de jurnalism cultural de cea mai bună calitate,  care adună în pagini o seamnă de  întâmpinări de carte, cronici literare succinte, pe care autorul le-a scris si le-a publicat de-a lungul unui deceniu de gazetărie.

Ziarul Răsunetul din Bistrita, a fost , este si va fi  (si) o scoală de literatură, un atelier literar clar,  în care, în ultimul deceniu, la pagina de cultură au avut loc adevărate mutatii, schimburi culturale eficiente si interesante.

Tot mai multi scriitori si-au dorit, si au putut să-si vadă semnătura în paginile ziarului, sau să beneficieze de prezentarea literară a cărtii pe care au publicat-o. >>>>

În satul Spasskoe-Lutovinovo din fosta gubernie Oriol este linişte în această minunată după-amiază de vară. Asta în cazul în care te-ai obişnuit să nu iei aminte la puseurile civilizaţiei ce rănesc tăcerea prin duduitul motoarelor şi clacsoanele maşinilor şi, desigur, dacă priveşti cu detaşare grupurile de turişti care se îndreaptă spre fostul conac al lui I.S.Turgheniev ori vin dinspre el.

Atent doar la ciripitul şi hârjoneala păsărelelor, căci auzul lui nu este deprins să sesizeze uruielile şi scrâşnetele actualei civilizaţii, pe terasa imensului conac cu peste 40 de camere îşi face apariţia însuşi Ivan Turgheniev. Este întocmai aşa cum îl ştim din tablourile de epocă: cu surtucul negru încheiat până la ultimul nasture, cu părul alb şi lung pieptănat cu oarecare cochetărie, trăsăturile armonioase ale unui adevărat aristocrat şi fruntea amplă de gânditor. >>>>

Mă simt în viaţa asta ca un marinar care se luptă să desfacă ancora sufletului său, pentru ca apoi aceasta să pornească liber, lăsând în urmă amintiri, iar pe retină păstrând imagini, pornind mai departe să înfrunt detaşat provocările unei forţe anonime pe care o numesc destin. Viaţa întreagă o văd ca pe un jurnal în care filele se schimbă după cum mă bat gândurile, raze solare se rostogolesc peste ele, alteori se rostogolesc umbre, în acest jurnal sunt şi file pe cât de străine de frumuseţea convenţională, pe atât de puternice prin expresia sentimentelor. Viaţa mă copleşeşte prin forţa ei realistă, prin adevărul expresiei, ea mă invadează cu emoţii uneori atât de puternice încât lasă o amprentă adâncă în suflet şi memorie, unde zile pline de furie, de haşururi se pot disloca apărând momente arbitrare şi diforme, tăiate parcă din oţel. Sub aparenţele înşelătoare ale lumii vizibile, omul caută adevărul formei, al sufletului, al societăţii, omul caută să îşi   simtă devenirea, prezentul trebuie acceptat fără denaturarea lui, fără a-i atribuii un caracter de suprafaţă plană, declarând război iluziei. >>>>

Aşa a fost să fie. Ca ultima prefaţă pe care care a scris-o să fie cea a cărţii mele „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini”. Iar acum eu să scriu domniei sale un soi de postfaţă. La viaţă…

Nişte ignoranţi trompetişti moftangii zic că domnul Mircea Micu s-ar fi prăpădit ! Eu însă bag mîna-n foc că nu e deloc aşa. Deoarece l-am văzut zburând îmbrăcat  într-un fulgarin frăsiniu pe deasupra unor mesteceni miraţi. A plutit rotit printre zmeie ca un nor  primăvăratic adumbritor preţ de câteva şoapte, după care s-a făcut nevăzut.

„Şi-am început încet să plâng

Din ochiul drept, din ochiul stâng…” >>>>

Francezii oferă premii străinilor care scriu în limba lor. Noi îi ignorăm pe autorii originari din alte ţări capabili să se exprime în română. Mi-aduc aminte ce mult m-a impresionat un chinez, Gao Xing, care vorbea limba noastră mai bine decât mulţi dintre noi deşi nu fusese niciodată în România. O învăţase exclusiv din cărţi. L-am întrebat de ce anume a făcut această alegere. Mi-a povestit că, adolescent fiind, învârtise la întâmplare butonul aparatului de radio şi auzise deodată pe cineva vorbind într-o limbă complet neinteligibilă pentru el, dar melodioasă. A hotărât atunci, pe loc, să se dedice limbii care îl cucerise cu muzicalitatea ei. Dacă ar fi fost după mine (dar niciodată nu e după mine), i-aş fi oferit o medalie pentru opţiunea lui (şi, bineînţeles, pentru traducerea a zeci de scriitori români în chineză).
La fel de mult mă impresionează faptul că sirianul Djamal Mahmoud, originar din exoticul Rakka, scrie poezii direct în limba română. Şi încă într-o limbă română aleasă. Ar fi bine dacă toţi autorii români ar stăpâni la fel de bine ca el cuvintele româneşti. >>>>

ARTUR SILVESTRI: Pe linia suavului se aşază şi partea cea mai durabilă a liricii lui Dan Lupescu din Labirintul amiezii ( Editura Scrisul Românesc, 1983). Aici râurile cântă, înserările dănţuiesc, tărâmurile sunt „de rouă”, plopii alunecă în cer, „senini”, aerul se-nfioară, în aer se tânguie viori. Câte o poezie (Inscripţie de mătase) e diafană, pornind din folclor. Din folclor derivă aici şi un soi de fatalism poporan, unde încape şi multă superstiţie, care, înglobând misterul, e poetică. (…) Printre poeţii olteni, Dan Lupescu e o voce care se distinge. (În Luceafărul, an XXVII, nr. 18, 5 mai 1984, p. 5)

________________

AUTOPORTRET CU LUP IN OGLINDA

Roade clipa mut în noi,

Valul nopţii bate-n mine,

Se-ntorc nuferii-n noroi,

Codrii-mi sunt în desfrunzire…

* * * *

De lumină-atât de greu,

Ceru-alunecă-n albine –

Răzvrătitu-s-a vreun zeu

Contra iernii care vine ?… >>>>

NOI

Ne-am întâlnit din nou.

Tu, noaptea înstelată,

Eu, cerul plumburiu …

Şi-n ochii tăi de fată

M-am prăbuşit de viu.

Când noaptea a început să miroasă a zori,

m-am trezit cu pantofii în mână.

Iar în adâncul lor am găsit, o lacrimă,

un suspin şi-o adiere senină.

Mi-am umplut visele cu flori

şi-am alergat

la poarta ta

Eram lumină

Eram un copac de argint

Ce-a găsit în pantofi

O lacrimă deplină. >>>>

MARTURISESC

- Pssst! Strânge robinetul….te rog!

Picătura a depăsit în unchii de aur

Barilul de  kerosem cu risc zero.

-Ehei, este încă liniste  în oul de Paste

Spune dropia din embrionul ce  creste de-a-ndoasele

În farfuria unui gurmand fără identitate .

Mereu vorbesc despre altii,

Mă silesc să recunosc reconquista unde

Eu am fost doar o cheie pentru solfegiului

După care  se miscă axul pământului.

Mii de umbre stau  coagulate

Între palmele  mele unse cu uleiul de mirodenii sălbatice.

Mărturisesc, sunt doar un golan rătăcind pe orbita

Din care îngerii se văd tot mai îndepărtati,

Ca sentinta unui vietas ce nu va fi dusă la capăt. >>>>

AICI ÎN EST

aici în est  -  nimeni nu mai caută soarele

aici în est  -  insomnia şi umilinţa se

iau la întrecere  -  care ucide mai

repede  -  şi cât

* * * *

aici în est  -  a-ncetat să se-ntrebe

cine  -   de ce sau cum  -  doar

cât

* * * *

aici în est nimeni nu mai ştie să plângă  -  doar

să se plângă    -   nimeni nu mai are ţară sau

viitor  -  numai resemnat geamăt >>>>

Considerat pe bună dreptate “cel mai iscusit zugrav al timpului său”, B. Prus – aidoma tuturor marilor artişti – ni se dezvăluie, totodată ne convinge de temeinicia acestei aprecieri, doar citindu-l şi recitindu-l cu atenţia mereu cuvenită scriitorilor excepţionali şi cu pasiunea neîncetat stârnită de fiorul lăuntric al operelor sale, egale doar cu ele însele.

Numai astfel ne vom pătrunde de umanismul său atotcuprinzător, fie că autorul – fidel realismului critic de cea mai aleasă factură, rulează pe preceptele pozitiviste, care – după cum cu justeţe opinează Stan Velea – adeseori “interferează cu cele ludomane (lud=popor)”, fie că nemulţumit de eficienţa mijloacelor întrebuinţate pentru demascarea potentaţilor şi apărarea nesfârşitelor cohorte de oprimaţi, el recurge la umorul său jovial şi îngăduitor, dar care dobîndeşte neiertătoare ascuţişuri satirice ori de cîte ori se impune acest lucru. >>>>

Mircea Micu declara în Cuvânt înainte la „Întâmplări cu scriitori”, despre sine: „Autorul acestor rânduri şi al celor ce vor urma declară celor interesaţi, cu mâna pe inimă, că nu este afiliat la nici o grupare literară (în cazul în care ele ar exista!), deci nu este nici barbist, nici fănuşist, nici predist, nici jebelenist, nu este decât un simplu muritor căruia îi place să repete: <eu sunt ce n-am fost niciodată şi-un sfert din ce era să fiu!>

Iubesc scriitorii, îmi place să ştiu că ei există, nu-mi place să cred că aş putea exista fără ei, nu-mi pasă dacă cutare m-a bârfit şi a zis că n-am talent. Nu-mi pasă nici dacă altul m-a lăudat şi a zis că am talent!

Vorba unui critic profilat pe literatură universală: <Micu ăsta scrie de toate şi scrie bine. De asta eu cred că nu are nici un pic de talent!>

Iată un argument de care va trebui să ţin seama în viitor…”

Dar se pare că noi uităm, de cele mai multe ori că şi scriitorii sunt  „simpli muritori”, vorba Simonei de Beauvoire: „Toţi oamenii sunt muritori” – truism devenit unul din cele mai celebre romane despre metempsihoză ale secolului XX. >>>>

Poezia doamnei Valentina Becart (Undeva, un poet, Editura on-line Semănătorul, 2010) se întemeiază pe absenţă, în sensul ontologic şi metafizic al acestui termen. Nu pe absenţa, pur şi simplu, a ceva sau a cuiva anume (ar fi prea simplu, ar fi minor), ci pe absenţa de sine – şi din sine – a fiinţei înseşi, pe incompletitudinea fără leac a făpturii umane, care, după cădere, şi-a ratat, iremediabil, şansa de a fi fericită:

drumul

zace împietrit în tăcere

aşteptând răbdător – pasul şovăielnic…

anotimpurile

nu-şi pierd nici ritmul

şi nici farmecul împlinirii…

doar eu

mă poticnesc din când în când

ne-înţelegând

de ce – urcuşul e atât de greu

şi nopţile atât de adânci –

nici o stâncă

nu şi-a ferit privirea

când trăsnetul a lovit-o… >>>>

Analiza minuţioasă a evoluţiei literaturii române în sec. al XIX-lea şi XX va scoate în evidenţă existenţa unor aşa-zise „pete gri”, ceea ce înseamnă că, din păcate, cei interesaţi sunt puşi în situaţia de a nu găsi informaţia completă, competentă şi credibilă nici măcar în ceea ce priveşte marile nume ale culturii şi literaturii române.

Până de curând, pe de o parte datorită interdicţiilor impuse de comisarii ideologici şi politici ai vechiului regim, de inspiraţie sovietică, dar şi datorită unor vehemente proteste venite de peste hotare, românii nu au avut posibilitatea şi dreptul de a se bucura de tipărirea integrală a operei eminesciene, dar nici de clarificările ce se impuneau cu privire la biografia poetului. În absenţa unor texte credibile, a fost posibilă apariţia şi răspândirea unor teze fanteziste sau deformante, nu numai legate de data reală a naşterii poetului nostru naţional, ci şi în legătură cu motivele reale ale morţii acestuia. În legătură cu acest ultim aspect, în ultima perioadă s-a ajuns ca şi o serie de pescuitori în ape tulburi, de recunoscută orientare politică şi politicianistă, aflaţi în vădită criză de idei pentru soluţionarea situaţiei mai mult decât dramatice în care au adus ţara, se simt îndreptăţiţi să se pronunţe în această materie şi să dea verdicte în legătură cu asasinarea poetului nostru naţional, deşi nu au nici un fel de pregătire sau chemare în această materie. >>>>

Revista “România Pitorească”, nr. 456, decembrie 2009, pg. 27
Vasta şi variata operă pe care ne-a lăsat-o moştenire, ca şi frenezia cu care s-a implicat în întemeierea unor sumedenii de zidiri spirituale, trădează, în mod sigur, o fabuloasă ardere, cu sufletul la gură, de a rosti cât mai repede şi cât mai mult cu putinţă mesajul pe care îl avea de îndeplinit în trecerea lui printre noi. lată, s-a şi scurs un an de când Artur Silvestri a plecat în noaptea de Sf. Andrei, apostolul chemat să fie şi “pescar de oameni”, şi încă nu ne vine să credem că tragedia chiar s-a întâmplat. Avea doar 11 lustri, o vârstă a deplinei puteri de creaţie, iar Artur Silvestri dăduse, de mai multă vreme, spectaculoasa probă de “Personalitate complexă, fără comparaţie în literatura noastră de azi şi în cultura contemporană, adorat, idolatrizat de mulţi, neînţeles complet de alţii”. Şi scrie mai departe Cleopatra Lorinţiu, pe coperta a IV-a a cărţii “Artur Silvestri, Vocaţia Căii Singuratice”: “…a fost, prin însuşi felul său de a fi, de-a se forma şi a creşte în valoare şi complexitate, în virtute creştinească şi în dăruire altruistă, prin însăşi viaţa sa şi mai ales prin cultul pentru carte şi literă scrisă pe care l-a avut, o mare, enormă lecţie pe care viaţa ne-a dat-o într-o perioadă de confuzii sociale”.

“Vocaţia Căii Singuratice” nu-i numai “un semn modest de neuitare şi preţuire”, cum cu modestie ne previne autoarea. Şi încă n-ar fi puţin nici aşa. Este, fără îndoială, un incintant eseu despre opera lui Artur Silvestri, o “lectură” subiectivă şi, uneori, insolită, care se metamorfozează într-o literatură de sine stătătoare, vie şi provocatoare, cu un erou care îşi trăieşte cărţile cu fervoare, în chip enciclopedic, mistuitor. Cleopatra Lorinţiu scoate la lumină cu sensibilitate, delicateţe, cu gingăşie chiar, “bijuterii ascunse între ierburile memoriei” – formulare plină ea însăşi de virtuţile unui excelent vers – făcând din recitirea cărţilor lui Artur Silvestri o ceremonie gravă. >>>>

Maestrul Corneliu  Leu face parte din spiţa intelectualilor de viţă veche, care nu se adapatează unui sistem anume, pentru a-şi susţine opera şi mai ales, pentru a lăsa senzaţia că viaţa unui intelectual pur-sânge ar trebui să fie trăită în turnul de fildeş.

Ajuns la vârsta de aur a creatorului, deşi domnia sa susţine că … a atins după un calendar al biologicului, vârsta care se potriveşte cu luna Decembrie, – scriitorul  nu abandonează masa de scris, nici cetatea şi  este mai atent la detalii decât oricând.

În vreme ce majoritatea intelectualităţii române, care  a mai rămas pe meterezele Patriei,-bieţi străjeri ca de operetă, înclinîndu-se dincotro bate vântul politicii, maestrul Corneliu Leu îşi continuă lucrarea dinlăuntrul Cetăţii, din  Agoră. Promotor al culturii naţionale contemporane, unic în felul său, implicat în editarea revistelor, clasice si electornice, de tiraj dar mai ales, de esenţă naţionalistă de  un bun simţ impecabil,- fără să fluture lozinci şi fără să facă valuri cu vorbe fără acoperire, scriitorul îşi face meseria de credinţă: scrie ceea ce simte! >>>>

Nu l-am văzut de mult pe Marc, să tot fie vreo patru luni de-atunci, nici n-are deosebită importanţă ziua şi locul exact când, destul că arăta cam tras şi gălbejit la faţă, ca unul măcinat de-un rău interior. E drept că respingea energic orice părere a cuiva că el ar fi cumva bolnav. De fapt, părea preocupat; citeam în ochii lui ceva sticlos ce nu-mi plăcea defel, dar n-am băgat de seamă lucrul ăsta decât mult mai târziu când, îmi veneau în minte împrejurări puţin bizare legate de prezenţa sa.

Ningea intens. Prin ceaţa cenuşie, profilul său, cam descărnat, se profila pe ziduri, ca umbra vreunui personaj fugar, care-ţi rămâne apoi mult timp în amintire. Mi se părea atât de adâncit în sine, că  n-am mai vrut să-i tulbur voiajul interior, intersectat probabil, de lungi meandre prin subconştient. Curând trecu după un colţ de stradă şi dispăru-n mulţimea care se grăbea mişcându-se febril. >>>>

Autoevaloarea concretă, lucidă şi pertinentă a omului este necesară   în umanizarea şi emanciparea acestuia. O măsură reală  a potenţelor şi resurselor fiecare fiinţă omenească le poate oferi atunci când cunoaşterea de sine duce spre perfecţionare şi desăvârşire.

În acest context, căutând căi de depăşire a însingurării omului, când acesta este tot mai singur în atât de mulţi concitadini, Jaspers a început o examinare a „situaţiei spirituale a epocii noastre”, iar Sartre, la o analiză a „raţiunii dialectice” a istoriei omenirii. Unii filosofi care au abordat labirintul suferinţei umane n-au izbutit să releve  uriaşele tarii cu care este înzestrat omul pentru a înfrânge suferinţa, le sunt foarte greu, să descopere drumul către autenticitate umană; de aici pornesc  şi speculaţiile existenţialismului, cu cele trei ramuri ale lui: ateu, pesimist demobilizant şi cel credincios (aici intrând mai toate religiile lumii care cred într-o forţă divină). >>>>

Noile întâmplări sau întâmpinări ale Melaniei Cuc surprind peste măsură prin prin modul de abordare a enunţului poetic, fiind, aşa cum îşi subtitrează autoarea volumul, tablete şotron, neîncradrabile într-un gen fix. Sunt prozo-poeme sau texte poematice, cât se poate de interesante, mici confesiuni în care autoarea surprinde câte un tablou miniatural  în mişcare, apt să te scoată, fie şi pentru câteva clipe din absurdul cotidian şi să-ţi ofere  mireasma atât de discretă de tuberoze a sufletului feminin. Gustate ca nişte delicatese, tabletele şotron sunt concise, uneori laconice, dar pline de miez dulce-amărui, aşa cum îi stă bine unui sâmbure. Situate la limita realului cu fabulosul, aceste bijuterii literare pot fi purtate foarte bine lângă inimă ori în buzunăraşul secret cu minunăţii. Parcurgând filele, intri în lumea fabuloasă a Melaniei Cuc, aşa cum Alice pătrunde fără veste în Ţara Minunilor şi nimeni nu se miră de nimic. >>>>

GREVA PROFETULUI

nu mai vreau să profeţesc nimic

nu vezi – vine noaptea – şi-mi cade

nasul în strachina cu

somn

ce-mi tot zici de

războaiele tale? – de parcă n-ai vedea că

nu mai prididesc cu atâtea

hărţuieli  – buşituri personale – unele

monumentale

* * *

acuş e vară – şi-i aşa de frig

de parcă Miezul Lumii

a-ngheţat >>>>

Alocuţiune rostită la Simposionul Victor Teleucă din 18 iunie 2010,la Iaşi

“Fiecare om are Decebalul său”, a scris Victor Teleucă, cel căruia nu i-au ajuns 25 de zile pînă la revederea cu împăratul din Sarmizegetusa.

E vorba de opera muzicală  DECEBAL, pusă pe note de compozitorul Theodor Zgureanu după libretul scris de poetul Ocniţei.Poetul argumentează necesitatea scrierii unui asemenea text prin”nevoia demonstrării că noi nu suntem veniţi de undeva ,de pe alte meleaguri şi în suflet nu purtăm imensităţi de stepe, ci spiritul montan al devenirii noastre pe nişte scări făcute din oasele strămoşilor noştri”.

Prin această lucrare de proporţii, poetul  demonstreză cu lux de amănunte imposibila moarte a lui Decebal şi faptul inatacabil că, în urma  întîmplării nunţii daco-romane ,” s-a născut o baladă—poporul roman”.

Ce vers voievodal, demn de gîndul şi mîna unui oştean de frunte al armiei limbii strămoşeşti! >>>>

Prima piesă,  Jocul de-a vacanţa, este scrisă într-un timp relativ scurt între  20 martie  1936 şi  29 august 1936. S-a spus despre  opera lui Sebastian că temele migrează în creaţia sa din romane în creaţia dramatică . In Jurnal găsim notată prima referire la piesă în data de 20 martie 1936:” Voi  încerca să scriu piesa de teatru la care mă gândesc de  câtăva vreme. Am văzut primul act uluitor de precis (până în replică de precis), astă-seară, în  timpul spectacolului de la ,, Regina Maria”. Cu amintirile  mele de la vila Wagner, cu oarecari teme reluate din  Renee, Marthe, Odette, aş putea face un lucru gingaş.”¹ Tot în Jurnal găsim mai multe variante de titluri pe care Sebastian le-a propus pentru piesa sa până la titlul definitiv: ,,Mă gândesc la  felurite titluri (Vacanţă e prea  şters) , ,,O zi cu soare”, Jocul de-a vacanţa”, ,,Jocul de-a fericirea”.²

Ştefan Valeriu este personajul  confesiv din Femei care migrează în teatru şi care propune persoanelor , care se află la statiunea Weber , un joc: ,,Se cheamă jocul de-a vacanţa. şi se mai cheamă jocul de-a uitarea. şi s-ar  mai putea chema  jocul de-a fericirea.”³ >>>>

Prin ochii mei speriaţi curg valuri de mentă strivită-n mojare de cupru coclit. Otrava asta-i ca un seu ce-mi unge pupila, tot rană verde şi în care şoimul cloceşte unul dintre cei doi sâni infertili ai pământului.

Tu eşti vântul, eu… un fel de planetă copilărindu-se, o neadaptată  pe cerul de unde o altă cometă frumoasă mă plezneşte din bici peste faţă.

Din locul tău plin cu ace de siguranţă, îmi zâmbeşti cu indiferenţă de infantă îmbrăcată în palton de molton şi guler de hermină sălbatică.

-Va fi iarăşi viscol roşu la galerie şi în leagănul răstignit peste degetele organistului! Îţi descriu deznodământul cu greşeli de ortografie pe o faţă de apă brodată cu alge bătrâne.

Lângă  noi, oceanul galactic este plin cu trunchiuri din arbori-gingobilloba şi delfinii ce se sinucid înghiţind pahare după pahare pline cu aer.

Psst! Trece înapoi cămila prin urechile acului cu care cos note la partitura  destinului.. >>>>

Despre poeta  Zorica Latcu cunoastem putine date,din două motive:datorită faptului că a fost considerată o poetă minoră sau o colaboratoare”incidentală” a revistei ”Gândirea”si,un al doilea motiv,trecerea la „index”a operei sale poetice. Dacă tinem cont de perioada în care aceasta a debutat, ne dăm seama că motivele au fost de ordin politic si ideologic.

Datorită  faptului că poeta Zorica Latcu debutează si publică în paginile revistei

”Gândirea”,ea este trecută,alături de alti colaboratori ai revistei,în diferitele studii care analizează revista si doctrina  acesteia.

Însă dacă cercetăm cu atentie aceste studii vom observa că paginile destinate poetei sunt foarte modeste,din motivele precizate anterior.De asemenea,lirica sa este analizată superficial, dintr-un simplu motiv:în acea perioadă,a regimului comunist,era total interzis a crede în existenta lui Dumnezeu si,mai mult,de a vorbi despre Dumnezeu.

Astfel,dacă  luăm monumentala operă a lui D.Micu¹vedem cât de modest este acest capitol,în primul rând si,rândurile dedicate poetei,în al doilea rând. >>>>

UN POEM PENTRU BOEM

(cântec ghiurghiuliu pentru prezent şi viitor)

Fericiri impare

slute

Adie un adio

Caii

Au

Oglinzi retrovizoare

Femeile reavene

Aşteaptă

În şoaptă…

Utopii şi agonii

Hâtrii satiri

Nutrii şi nuri

Frumuseţea

Ideea

Atârnă-n ţurţuri >>>>

AMINTIRI ŞI VÂRSTE

Tăcerea foşneşte fin pregătită să ţipe
Între splendoare şi pustiu atârnă ora ideală
Plouă albastru peste lume… Umede clipe…
Şi-o noapte cu păsări mi se zbate în cerneală.
* * *
Păşesc cu grijă printre amintiri şi vârste,
Chipuri de ametist mă însoţesc pe drum
Înaintez descoperind poteci înguste
Şi semne noi, ascunse, printre copaci de fum.
* * *
Bing- bang! Bing- bang!… ora, se rupe fierbinte
Realitatea, în clepsidra răsturnată, ţipă sec
Şi-ntr-un târziu, mă regăsesc pictând aceleaşi cuvinte
Ce-n timpi de plumb solemn mă însoţesc. >>>>

(I) DESPRE ACTUALITATEA LUI PAUL CELAN – REFLECŢII ASUPRA IDENTITĂŢII, POETICII ŞI  POEZIEI

Meridianul celanian şi nivelul său de realitate – Istorie şi implozie individuală pe un traseu de identitate europeană – A trăi şi a scrie într-o limba şi o cultura care îşi rejectează deopotrivă omul şi, respectiv,  autorul – Catharsis poetic ca extaz al sinuciderii logice – Oroare existenţială şi perfecţiune estetică – Pentamorfozele artei poetice desemnate prin Shoah şi exilul în nefiinţă – Autonegare şi poieză în viziune transdisciplinară – Paul Celan, între real şi subceresc – Prigonitul rătăcitor prin toate lumile posibile devine hăituitul tuturor identităţilor asumate.

MOTO:

You Were My Death

You were my death: you I could hold

when all fell away from me.

Tenebrae We have drunk, Lord.

The blood and the image that was in the blood, Lord.

Pray, Lord.

We are near. >>>>

Emil Cioran era de părere că Franţa are o cultura care  face parte din familia marilor culturi din toate timpurile. Chiar dacă în spatele acestei afirmaţii se desluşeşte satisfacţia celui ce s-a lăsat absorbit de limba şi cultura franceză într-o asemenea manieră decisivă, încât  – pentru a nu-şi altera noul stil eminamente franţuzesc – a refuzat să mai scrie în limba română, totuşi, nu putem să nu fim de acord cu spusa celebrului nostru fost compatriot: Da, spiritul francez a învins întotdeauna sabia, chiar şi atunci când Descartes, acest mare rege al cugetării libere, duela de la mare distanţă cu minţile încătuşate în dogme şi suficienţă. Şi poate că tocmai distanţa statornicită între cele două tabere adverse a contribuit în chip remarcabil la infuzarea cartezianismului cu universalism…

În paranteză fie spus, cu gândirea lucrurile stau aidoma ca şi cu iubirea – amândouă trebuie să fie libere pentru a fi durabile şi eficiente: Că iubirea-i taină sfântă/ ce dezleagă şi-ndulceşte,/ ştim cu toţii şi ne-ncântă/ că iubind taina sporeşte./ Omu-i trestie fragilă,/ zis-a Pascal gânditorul -/ doar iubind poţi fi acvilă/ ce cu-azur îşi stinge dorul. >>>>

Dionisos,

ajută-mă să  număr butoaiele cu vin,

unele sunt de la începuturile Geei,

ce-mi plac teascurile zdrobitoare,

axe din crom, toate a câte trei,

măreţ destin, mulţumită gura,

dar ce faci cu cizmele vechi,

cioturi, potcoave de cai prăpădiţi,

uite şi piua,

argintăria, hainele sparte

în genunchi şi-n coate,

ce-i trebuie unui rege pivnicer

strânsura? –

aşa au şi ceilalţi zei,

făurarul cel mare

de departe

ne întrece, e bunul obicei,

ne întâlnim zilnic cu Hefaistos fierarul,

nu ştim ce hotărâri vin, >>>>

Interbelicul a fost un loc al tuturor posibilităţilor, in care ne-ar plăcea să ne întoarcem, de dragul libertăţii : libertatea de a accepta  convenţiile burgheze sau de a le nega şi sfida,  libertatea de a avea o credinţă sau de a o batjocori, libertatea de a rămâne în ţară sau de a pleca din ea. Interbelicii sunt o generaţie activă, puternică, deşteaptă, capabilă să dea tot ce poate. În acest context, dramaturgia caută să devină o prezenţă efectivă in viaţa spirituală, explorând un univers amplu,  abordănd  dintr-o nouă perspectivă viaţa oamenilor şi problemele lor.

Perioada dintre cele două războaie mondiale reprezintă  un moment de referinţă in evoluţia prozei  şi poeziei românesti, proza câştigând atat prin prin lărgirea ariei tematice,  prin cuprinderea unor medii sociale cât mai variate, cât şi prin diversificarea formelor de expresie epică, a modalităţilor narative. Poezia se revitalizează sub pana unor autori precum : Lucian Blaga , Tudor Arghezi, Ion Barbu, poeţi  reprezentanţi ai modernismului, dar şi >>>>

Mariana Brăescu Silvestri

Ion Marin Almăjan

Adrian Dinu Rachieru

Veronica Balaj

Mariana Gurza

Florin Contrea

* * * *

ARTUR SILVESTRI ŞI  CĂRTILE SALE

• “REVOLTA FONDULUI NECONSUMAT. Cazul Zaharia Stancu”

• “RADIOGRAFIA SPIRITULUI CREOL. Cazul Miron Radu Paraschivescu”

La TÂRGUL DE CARTE „CARAVANA GAUDEAMUS – CARTE DE INVĂŢĂTURĂ”

5 – 9 mai 2010, Timişoara

* * * *

Mariana Brăescu Silvestri

Bună ziua şi bine aţi venit. Aş putea să spun aşa, cum a spus cineva astăzi, “Artur Silvestri este la Timişoara”. Eu sunt Mariana Brăescu Silvestri şi sunt doar cea care anunţă acest lucru pentru că de când el a dispărut din această lume misiunea mea aceasta este: să fac să ajungă scrisul lui, cărţile lui, ideile lui, fapta lui către cei cărora el le-a dedicat: cititorii, publicul.

Suntem deci la Timişoara la Târgul de carte Gaudeamus după ce am fost la Cluj, după ce prin târgurile de carte importante din Bucureşti am mijlocit întâlnirea publicului cu cărţile lui Artur Silvestri. A plecat dintre noi brusc, doar la cincizecişicinci de ani în urmă cu aproape un an şi jumătate lăsând aproape fără stăpân o asociaţie, foarte multe reviste online, edituri, mişcări importante culturale pe care le iniţiase. Pentru Artur Silvestri cel mai important lucru a fost cartea, scrisul. Aş vrea să citez ca să ne fie mai uşor şi mai aproape cuvintele lui: “Pentru mine, care trăiesc numai ca să scriu, toate aceste simţăminte se răsfrâng în năzuinţa de a mai face să existe încă o carte şi încă una, şi încă una. Iar faptul însuşi că acestea se nasc echivalează cu încredinţarea unei datorii ce s-a îndeplinit în felul ei, oricât de puţin semnificativă, căci important ar fi, până la urmă, că ele vor exista. Şi mai mult ca sigur că vor face bine cuiva, cândva, într-un loc oarecare de pe Pământ.”

Aceasta era ideea lui Artur despre carte. Cărţile nu sunt scrise pentru orgoliul cuiva ci pentru nevoia de dăruire şi mai ales pentru nevoia celor cărora li se adresează cărţile. Din care cauză, consider misiunea mea cea mai importantă să aduc la lumină ceea ce el a scris. Din nefericire, pentru că el s-a stins atât de repede şi mai ales că s-a stins brusc, nu a ştiut şi nu am ştiut de boală decât cu optsprezece zile înainte de a muri, lucrurile au rămas neterminate, au rămas nedate la lumină şi majoritatea scrierilor lui urmează abia de acum încolo lumina tiparului. Pentru mine este o întreprindere nobilă dar este foarte grea pentru că şi eu – ca autor – ştiu că autorul este cel care îşi păstoreşte cel mai bine scrierile până a le vedea la lumină. Nu am crezut niciodată că eu voi fi editorul cărţilor lui – el a fost întotdeauna cel care a fost editorul cărţilor altora, inclusiv al cărţilor mele şi iată-mă dintr-o dată în situaţia că eu trebuie să fac acest lucru. >>>>

Cine n-are nimic sfânt,

N-aibă  loc pe-acest pământ.

Cântec popular

Un grup de intelectuali din Cluj – cu înaltă intenţie – a propus canonizarea lui Eminescu. Cum era de aşteptat, a apărut reacţia critică a tot justiţiară : Eminescu nu poate fi sanctificat, pentru că a „trăit în concubinaj, a fumat şi a fost sifilitic”, ultima afirmaţie fiind gratuită.

„Mulţi vor să fie văzuţi, dar ei nu văd lumina”, afirmă Giordano Bruno ; orbi fiind, ei pretind totuşi că vorbesc despre lumină. Este cazul criticilor.

Totodată, pentru a fi sanctificat, s-a pus condiţia ca Eminescu să fi făcut o minune.

În cele ce urmează vom pleca de la o serie de premize pentru a încerca să  limpezim această controversată problemă.

1. O idee analoagă a plecat tot din Transilvania, şi anume de la Octavian Goga, care scrie : „Dacă ar fi trăit în zbuciumatele veacuri de paroxism religios, Eminescu ar fi fost beatificat”. În cadrul aceleaşi viziuni,  I. L. Caragiale afirmă : „Eminescu arăta ca un sfânt tânăr coborât dintr-o icoană”; Tudor Arghezi . „Eminescu este sfântul preacurat al ghiersului românesc”. Iar Zvetlana Paleologu-Matta îşi încheie inspirata carte – Eminescu sau abisul ontologic – în două cuvinte :”sfântul Eminescu.” >>>>

Eminescologie universitară, întâmpinare apolinică a fenomenului Eminescu, echilibrare între „teze“ şi „antiteze“, între „abisul“ şi „creasta“ ontologic-eminesciană etc. întâmpină Dinstinsul Receptor ce îşi focalizează lupa analizei pe noua carte semnată de prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, Eminescu după Eminescu (2009)*, fără ca titlul „neutral“ al lucrării să permită vreun semn de „egalitate“ / „corespondenţă“, ori vreo conexiune de alt soi, în titlul lui Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ.

Din „deschiderea“ cărţii, un Argument (Con-vieţuirea cu E-minescu) grăieşte în evantai despre «complexitatea eminesciană (ce) exclude, se ştie, o unică efigie (reducţionismul romantic, de pildă)», despre «Poetul vizitat de „gânduri uriaşe“», trăind «în proiecţie cos-mică», având «instinct metafizic şi deschidere spre arhetipal», căutând «mereu nemulţumit, incapabil de a se fixa, idealitatea şi muzica-litatea» (p. 7), ori despre «fiorul cosmogonic (ce) îl împinge înspre „absolut“» (p. 8), despre faptul că «nu există un singur Eminescu» (E. Lovinescu), despre «valoarea literară a ziarismului» >>>>

RADU GYR – INIŢIEREA ÎNTRU MARTIRIU: ÎNTRE LUT ŞI AZUR, ÎNTRE LANŢ ŞI ARIPĂ

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel – d. 29 aprilie 1975, Bucureşti, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist şi gazetar român.

S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Radu Gyr a fost autorul textului Sfântă tinereţe legionară, imnul neoficial al Mişcării Legionare, al Imnului Moţa şi Marin (dedicat lui Ion Moţa şi Vasile Marin, legionari căzuţi în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forţelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari şi al altor lucrări dedicate Mişcării Legionare. >>>>

Ochii săi aveau profunzimea şi melancolia catifelată a cerbilor rătăcitori prin păduri bântuite de mister. Era robust şi aparent moale în mişcări, calm ca un lac neatins de vânt, avea fibrele vii, ochii săi încordaţi ca nişte strune şi receptivi la tot ce se întâmplă în jur. E suspicios ca un preceptor financiar.

A fost pădurar-şef şi, din această zonă a vieţii sale, mai aventuroasă decât s-ar crede, are amintiri fabuloase. Poezia lui e ca o nucă rotunjită în ocrotirea cojii, ascunzând miezul cu miros dulce-amar de toamnă credincioasă coacerii sale. Era un ţăran sfânt şi nealterat.

Visul său era să aibă câteva sute de oi şi o casă zvârlită pe clinul unui deal ca o nădejde, păzită de brazi, câini credincioşi, veveriţe şi sclipirea eternă a Stelelor fixe.

În tot ce făcea avea o măsură şi un comportament de ţăran autentic. Mânca domol, mestecând rar şi metodic. Tăia carnea cu nelipsitul briceag în bucăţele savurându-le cu sfinţenie.

Perseverent ca un tren înaintând într-o singură direcţie, sufletul său era curat ca un ştergar de Paşte. Ocrotitor ca un vulture neagresiv, îşi păzea „tribul”, trei copilaşi, nevasta şi soacra înţelegătoare şi cu umor. >>>>

Paginile care alcătuiesc volumul postum – Artur Silvestri,” Frumuserţea lumii cunoscute. Zile zile de neuitat„ –, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009, reprezintă „notaţiile zilnice, dintr-o agendă mică, maronie” (p. 6), socotite de către autor „l’esquisse d’un livre” – schiţa unei viitoare cărţi.

Cine parcurge paginile acestui album (aşa cum l-a gândit şi alcătuit Mariana Brăescu Silvestri) va putea lesne sesiza o adevărată poetică a uimirii autorului, la vederea şi revederea unei botanici şi a unei faune ştiute, care în ultimele două luni ale vieţii sale capătă dimensiuni şi culori stranii.

Bunăoară, revăzut după multă vreme, Parcul Cişmigiu pare o altfel de realitate – una ca de fotografie estompată de patina timpului. (cf. p. 36). Vegetaţia sălbatică lasă impresia de alt timp, „care să pună însăşi existenţa oraşului în paranteză” (p. 36).

De reţinut că poetica uimirii este indisolubil legată de o estetică a privirii. Aceasta este detectabilă în anumite momente ale zilei. Elocvente sunt notaţiile care poartă titlul Trandafirul roşu. Privitorul observă/ descrie cu mare atenţie fiinţarea acestei plante, care îl uimeşte, în evoluţia ei misterioasă: >>>>

La 1 aprilie a.c. se împlinesc 129 de ani de la naşterea lui Octavian Goga, una dintre cele mai mari şi luminoase personalităţi ale culturii şi literaturii române a primei jumătăţi a secolului XX. Există opinii potrivit cărora, dacă sec. al XIX-lea este „secolul lui Mihai Eminescu”, prima jumătate a secolului XX este, cu certitudine, dominată de personalitatea complexă a celui supranumit de contemporani „poetul pătimirii noastre”.

Cu tot acest prestigios renume, Octavian Goga[1] continuă să rămână cunoscut doar în mică măsură, întrucât exegetica şi istoria literară românească, mai ales după 1990, a considerat şi consideră[2] că nici opera, nici activitatea sa nu merită a fi aprofundate şi studiate integral.

Am încercat în mai multe lucrări ce am consacrat artei sale poetice, dar şi biografiei sale, să elimin multe dintre necunoscute, dar şi să contribui la elucidarea şi clarificarea unor aspecte inexacte, tendenţioase sau contradictorii. În două din ultimele mele cărţi, consacrate vieţii şi operei sale, şi anume: „Goga şi francmasoneria”, respectiv „Paradoxuri ale francmasoneriei”, m-am referit îndeosebi la relaţiile poetului cu francmasoneria. >>>>

(Poeme din volumul în lucru)
ACT DE IDENTITATE

Povestea asta ar putea fi una

Strict comercială,

Un act notarial pe care

Se văd numai stropi de cerneală.

Ar putea fi doar o veste

Cu avioane şi  îngeri fără păcate

La manşă…

Nu,

Nu mi-e milă de tine,

Dar

Adevăr îţi zic,

De aici din mijlocul cântecului

Pe  care

Puştiul fără glas şi fără  palton,

Îl va trage după el >>>>

Márquez ne-a trimis ultima scrisoare din veacul lui de singuratate

Gabriel García Márquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate: cancer limfatic. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui, si datorita Internetului acum este difuzata.

Va recomand s-o cititi, intrucat acest scurt text scris de catre unul dintre cei mai stralucitori latinoamericani din ultimii ani este mai mult decat miscator.

„Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.

As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.

As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata! >>>>

1.***

Ciuruit mi-i trupul de cuvinte,

Sunt ogorul semănat  cu răni,

Vai,sufletul liniştii mă  minte

Şi-am să-l beau din aurite căni.

Cîntecul  din ochii mei se pierde

Undeva în cer, de unde rar

Mai aruncă în poeţi cu verbe

Şi dispare ca un solitar.

Neamuri de cuvinte-mi bat în poartă,

Cînd prin tine dragostea îmi plimb

Şi mă rog Domnului bun din soartă

Să-mi dea veşnicie pentru-un timp. >>>>

VECHEA FOTOGRAFIE
I

Noapte sau

zi,

ca pe-un cosmic ecran,

norii se duc, norii

se-ntorc, frunza

coboară.

Dacă-aţi mai fi,

poate-ar mai

fi

dimineaţă şi

seară.

Poate-ar mai fi

ritmuri în timp,

drumuri în spaţiu,

poate-aş simţi

lângă negura uşii

cum vă tremură

braţul.

Totu-i la fel. Totu-i

altfel. Desăvârşit. >>>>

Poezia românească este, mai  înainte de toate, un climat al Visării, prin aceasta înţelegându-se meditaţia, reveria, şi  apoi un climat  al Spiritului, al Inteligenţei al cuvântului, prin Cuvânt. Această caracteristică provine de la poezia populară care, apoi, s-a transferat şi poeziei culte. Meditaţia din cântecele populare româneşti,  în special din Doine, este o frondă la raţiunea veacurilor, o mai puţină aplecare smerită de creştin extaziat de martirul lui Crist, cu toate că în fiecare cătun exista o bisericuţă. În poezia populară românească descoperim şi duioşie, înţelepciune, dar şi violenţă şi crimă.( Baladele” Toma Alimoş”,” Mioriţa,” “Meşterul Manole”, etc.). Ele, aceste balade şi  altele, au servit raţiunea şi mai puţin meditaţia, artătând că dreptatea se poate face şi cu forţa, că societatea este incapabilă să reflecteze asupra propriilor margini.Pascal , arăta într-o sugestivă parabolă- dacă cel mai mare filosof se află pe o scândură deasupra unei prăpăstii, se lasă în voia imaginaţiei, oricâtă siguranţă liniştitoare i-ar oferi raţiunea. Or, ţăranul roman în secolele trecute a balansat necontenit şi până astăzi, deasupra prăpastiei, viaţa lui este, încă, clipa permanetizată a saltului la antipozi. >>>>

ANOTIMPUL PLOILOR

Nimic nu va rămâne verde

Rugina croşetând uşor

Ne-a amintit că  ne vom pierde

În anotimpul ploilor.

Şi ezitând printre grilaje

Privind cum cad pumnale lungi,

Sub kilometri de bandaje

Vom plânge-n hohote prelungi.

Şi va părea absurd şi tandru

Când vom primi din cer bătaie

Sub soarele bătrân scafandru

Al animalelor de ploaie.

Ne vom privi printre lentile,

Ca-ntr-un acvariu-n contemplare,

Tot aştepând să  treacă zile,

Sub solzi de vis şi disperare. >>>>

De-a lungul timpului au fost nenumărate vocile care, justificat sau nu, au încercat să sublinieze superioritatea scrisului ardelean în comparaţie cu al autorilor din alte zone geografice ale ţării. Au existat, totodată, voci care au susţinut inclusiv originea ardeleană a unora dintre marii creatori ai României: Eminescu, Creangă, dar şi alţii. Astfel, cercetătorul şi istoricul literar clujean Teodor TANCO aduce dovezi, greu de nebăgat în seamă, care demonstrează originea transilvană a lui Ion CREANGĂ[1].

Noi înşine, într-un studiu mai vechi, publicat într-o primă variantă în 1990, am adus argumente suplimentare privind posibila origine transilvană a înaintaşilor Poetului nostru Naţional Mihai Eminescu[2].

Desigur, există multe alte articole, eseuri sau studii consacrate acestui subiect, care nu urmăresc întreţinerea unei dispute stupide sau susţinerea vreunei priorităţi artificiale. >>>>

După moartea bunicii am rămas singur pe lume fără nici un fel de rudă, terminasem Institutul de Artă, secţia de Istoria Artelor, apoi am predat ca profesor la Universitate, însă m-am retras, trăiam senzaţia ochilor curioşi, iscoditori şi răutăcioşi ai studentelor aţintiţi asupra mea, am ales să fiu ghid în Muzeul de Artă. Doar aici mă simt în largul meu, printre tablourile marilor maeştri unde îmi continui studiul, deoarece îmi pregătesc teza de doctorat, tematica aleasă, nudul feminin, a ajuns o obsesie ce se adaugă celeilalte, cocoaşa. M-am născut cu scolioză structurală congenitală, în decursul anilor am fost supus mai multor intervenţii chirurgicale, însă modificarea formei fizice nu s-a produs destul de vizibil, aşa cum am crezut. La vârsta pe care o am nu se mai poate face nimic,  s-a încercat tot ce era posibil din punct de vedere medical. Datorită diformităţii pe care o port ca pe o povară, femeile m-au respins din totdeauna, cu excepţia prostituatelor, şi dintre acelea doar câteva. Cu ochi mari, pătrunzători, Seec încerca să-i citească pe chip femeii care îşi urma interesul cu şiretenie, învăţând să se umilească aparent pentru a triumfa, viaţa ei neavând o traiectorie lineară, fiind tipul femeii voluntare, întreprinzătoare, ce purta cu sine lupta pentru existenţa personajului din ea  care nu îşi ascundea scopurile, viaţa ei însemnând o permanentă dedublare, puternică, părând inflexibilă, având momentele ei de îndoială. >>>>

PRIMĂVARĂ

Mai prinde un fulger

Din clipa stelară –

Lacrimi de nuferi

Pe bolta lunară

Solfegiul livezii –

Durerea de muguri…

Se clatină ora:

Echinocţiu în crânguri.

Fiori de lumină

O notă înclină –

Vifor de aştri

În ziua senină

Cu har o atinge

Poetul. Cu mir.

I-a dat un talant,

Cântând, „Liru-i, Lir”…. >>>>

DOAMNE,

N-AM ISPRĂVIT!

„Tuturor acelora care nu mă cer

şi nu mă cunosc, am vrut să  le fiu

o candelă  pentru mai târziu.”

Magda isanos, poeta care a reuşit să răspundă tristeţii cu un zâmbet etern

La 17 aprilie 1916, când se năştea Magda Isanos, primăvara provoca viaţa într-o lumină nouă, pregătitoare a unui drum deloc uşor, un pic perfid, cu un început şi un sfârşit marcat de cele două mari războaie care au schimbat multe convingeri existenţiale. Între acestea, un hohot de râs aducător de veselie şi nădejde. Era Duminica Tomii… ca un fel de pecete pentru viaţa puţină dar extrem de intensă a Magdei, ca un avertisment la ideea de adevăr, a venit pe lume surprinzând câte puţin din toate ce sunt pe pământ… „Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20, 26-27).  >>>>

Mircea Zaciu a fost profesor  la Facultatea de Litere din Cluj Napoca. Cariera sa universitară se intinde pe patru decenii predând cursuri seminarii de literatura română fiind specialist in literatura sfârsitului de secol XIX-lea  si prima jumătate a secolului al XX-lea. După anul 1990 se stabileste in  Germania dar petrece multe perioade in tară.

A ingrijit si prefatat editii din scriitori români, clasici si contemporani a scris teatru  (in colaborare) si scenarii de film. A alcătuit  antologia de proză scurtă  romăneasca ”Cu bilet circular”,(1974).

A coordonat seria de ,,Restituiri,, la Editura ,,Dacia”, (80 de titluri intre1972-1985). A conceput si editat  volumele colective de studii ,,Ceasuri de seară cu Ion Agarbiceanu”(1982) si ,,Liviu Rebreanu dupa un veac”(1985). >>>>

În general criticul de poezie a fost interesat de modul în care poetul  este influenţat de mediu şi societate,dar şi de imaginile a tot cuprinzătoare care influenţează printr-un rol mediator textul,societatea şi iubitorul de poezie.

O nouă critică a poeziei determină în poezie structuri diacronice şi de respingere din partea poeţilor ,cu toate că  unii exegeţi evidenţiază acest fapt ca o determinare avantajoasă  între cele două domenii. Critica reprezintă în general judecătorul şi cenzorul care alege ce este bun de ce ce este rău,dar se pune întrebarea cine alege critica bună,obiectivă de cea rea şi subiectivă?Cine îi dă dreptul unui critic să dea verdicte,când istoria literaturii ne dovedeşte că s-au făcut multe greşeli în acest domeniu?

O critică a poeziei implică mai multe direcţii:valorizarea eului,lucru cel poate face doar,eventual,un psiholog;o interpretare a efectului asupra cititorului de către poezie;o taxonomizare a tipologiei individului;o analiză a postulatului că prin poezie se exprimă fiinţa umană;o receptare a poeziei ca drept capacitate de vibraţie a societăţii prin trăirile poetului,ci nu ai te înrobi,diferenţiind sensurile dintre kairos şi kronos.Primul element se referă la anularea timpului liniar şi uniform,şi evidenţiază înţelegerea timpului poetic,totodată efemer ,dar şi trainic. >>>>