LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

CA AERUL ŞI SEVA, EMINESCU
Îi aud paşii trecând dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul Lui,

Când plopii fără soţ  îl aşteaptă să vină

La fereastra cu dorul aprins în gutui.

Coborând dinspre Carpaţi, îl aud uneori

Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de argint şi flori

De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut

Dulce ca mierea cuvintelor străbune,

Când este versul şoaptă de început

Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte,

Spre Ipoteşti prelungind chemarea

Aşternută peste veacuri punte

Pe care să vină odată  cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,

Ca areul şi seva ce-n arbori suie,

În fiecare dintre noi îl regăsim

Cioplit în inimi veşnică statuie. >>>>

Omul este măsura tuturor lucrurilor, spunea Protagoras din Abdera, dar Dumnezeu este măsura tuturor oamenilor şi a întregii creaţii.

Omului i s-a dat să fie măsura tuturor lucrurilor (Pantón, métron anthrópos). Protagoras a intuit bine, dar el este aşa numai în măsura în care stă în directă legătură cu Cel ce i-a dat acest privilegiu, Dumnezeu. Când legătura aceasta esenţială este ruptă, omul nu mai este măsură, ci antimăsură, el nu mai creează şi nu mai este partener cu Dumnezeu (sinergie) la menţinerrea şi guvernarea lumii, ci trece de partea uzurpatorului, a celui pe care Iisus l-a văzut ca un fulger căzând din cer (Luca 10, 18).

În Cocoşul negru Victor Eftimiu o spune în mod biblic şi teologic, într-o tiradă a lui Lucifer: „Am fost înfrânt în ceruri, rămasu-mi-a pământul/De nu pot face singur eu stric ce face Sfântul”.

Atunci când a primit sarcina de a da nume lucrurilor, omul a fost cooptat în lucrarea de guvernare a lumii. Această cooptare este un privilegiu şi un dar pe care poţi să-l primeşti sau poţi să-l pierzi. >>>>

La Editura Carpathia, Bucureşti, a apărut recent (2009) o binevenită  reeditare a cărţii lui Artur Silvestri Apocalipsis cum figuris. Este a treia reeditare a volumului de proze scurte publicat în 2003 şi reluat în 2005 cu includerea exegezei critice. Aşa cum se şi precizează, volumul redă structura celui din 2005, cu mici diferenţe: subtitlul este   Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog, (prologul fiind constituit din Cuvântul înainte la ediţia din 2005 ), iar la exegeza critică a fost adăugat cuvântul Cleopatrei Lorinţiu, autoarea unui meritoriu volum despre opera lui Artur Silvestri.

Bogata exegeză critică  (Ovidiu Drâmba, Al. Husar, A.I.Brumaru, Zenovie Cârlugea, Mircea Rareş, Ion Drăguşanul, I.P.Tatomirescu, Eugen Evu, I. Popescu-Brădiceni, Dimitrie Grama, E. Bogăţan, C. Stancu, I.M.Almăjan, E.Solunca Moise, A.D.Rachieru, L.Hetco, Cl.Lorinţiu) subliniază faptul că prozele cuprinse în acest volum sunt menite să marcheze un moment memorabil în evoluţia prozei scurte româneşti. Sunt anii în care experimentele postmoderniste au creat un hiatus între creatori şi receptori şi proza scurtă îşi căuta un drum viabil. În acest sens prozele cuprinse în volumul  Apocalipsis cum figuris reprezintă un răspuns şi indică o cale. >>>>

Moto: „Viaţa noastră istorică nu a început ieri, ci demult,  iar lucrarea noastră tăcută, senină şi râvnitoare nu se va sfârşi mâine şi va dura mult în timpul unde  se aşază  orice contribuţie jertfelnică, indiferent dacă i se ştie autorul ori a devenit anonimă. Căci, batjocorită sau uitată de răul ireductibil, fapta bună rămâne; şi cine a făcut-o, ştie Dumnezeu”[i]

Activitatea culturală a regretatului profesor Gabriel Artur Silvestri promovează în universalitate valorile perene ale culturii române, demonstrând că spiritul învinge materia, că fapta bună rămâne, chiar dacă, uneori, se pierde în anonimat numele făptuitorului. Datoria noastră, în cazul acestui erudit al culturii române,  este ca numele făptuitorului să nu se piardă în negura uitării, să-l pomenim când şi cum se cuvine. În aceste zile de sărbătoare, un gest minunat m-a făcut să-mi reamintesc cuvintele pline de înţelepciune ale cărturarului ce şade acum în grădina îngerilor, veghind asupra noastră: am primit drept cadou de Crăciun, prin generozitatea doamnei Mariana Brăescu-Silvestri şi prin bunăvoinţa Mariei Anghel, două volume minunate dedicate regretatului Artur Silvestri: Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mândru, 135 de mărturii, Ed. Carpathia, 2009, cu un cuvânt înainte intitulat O lecţie post mortem, semnat de Mariana Brăescu-Silvestri şi un argument numit O carte a faptelor, scris de Teodora Mândru. >>>>

Melania Cuc, Autoportret, Editura Nico, Târgu Mureş, 2010

La cumpăna anilor, Melania Cuc ne face o surpriză de proporţii care întrece aşteptările şi totodată confirmă cu deplin temei vocaţia lirică şi epică a autoarei.

După propria mărturisire, Melania Cuc este „samsarul cu poeme de dragoste” – care nu cântăreşte, nu aşază pe terezie, nu se tocmeşte, ci  vinde pe bucăţi, aşteptând muşteriii să-i facă safteaua (Îmi las capul pe genunchi).

Muşteriii suntem noi, de bună seamă, flămânzi, însetaţi, curioşi, cârcotaşi, avizi de senzaţional, gata să ne tocmim şi să preţăluim totul, până şi sufletul poetului aflat printre rânduri. Dar, un muşteriu bun, chiar de la prima privire recunoaşte calitatea produsului.

Pentru Melania Cuc – Poezia este  taină cât se poate de serioasă. Cu ea nu se poate glumi. Autoarea s-a angajat la lectica Poeziei şi o conduce abil, nescăpând frâiele, ca pe un murg sireap, pe uliţele sufleteşti nepietruite: „Locuiesc/ Într-un buzunar de  zeţar/ Ce a tipărit manifeste” (Vă scriu despre dragoste). Ea ştie un adevăr de necontestat: Poezia înseamnă jertfă şi sacrificiu pentru omenire,aşa cum un soldat se sacrifică pentru Patrie. Aşadar, slujind Poezia, ea se dedică în întregime patriei sale. Aşa cum Prometeu s-a angajat să fure focul pentru muritori şi a sfârşit pe stâncă înlănţuit de Zeus, ciugulit şi hăcuit de păsări răpitoare pentru cutezanţa sa. >>>>

Şi în  aceste versuri recente, străluminate de harul nesăţios al melancoliei care-l face pe autor să bea seva mesteacănului secular ivit în creierul muntelui, Adrian Botez transfigurat de lumina lăuntrică, dezvăluie iscusinţa rostirii sale inimitabile. Cu o pană înmuiată în apa sfinţită în ziua de Bobotează de Trupul Preacurat al Mielului lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii, Adrian Botez  se arată sub chipul Celui ce strigă-n pustiul veacului, cu plânset înăbuşit şi uneori cu strigăt înalt, surzilor şi orbilor şi muţilor, ologilor şi leproşilor  propovăduindu-le  sosirea veacului cel de pe urmă: „ţi-am aşteptat – din stânci şi pustiuri – chemarea/ nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit / şi căruia apelor le este silă să-i mai repete – în // limba lor lunecoasă – umbra întunecoasă / cât de uşor de găsit e cel ce de toţi – şi de Crist /  a fost – pentru credinţa-n credinţa lui – părăsit” (Melancoliile lui Ioan).

Adrian Botez simte „vibraţia duhului pe/ ascuţişul săgeţii care ţinteşte mult dincolo de / Poarta Soarelui” (Melancoliile lui Ioan). El spune liniştit şi senin, împăcat cu sine, cu Dumnezeu şi cu oamenii (lucru foarte rar!): „Vreau să trec// Teafăr de Hotare” deşi: „alături de mine – se strecoară – suavă – ambiţia // duhurilor altor lumi // * // rănile mele se-nchid: una singură – care / niciodată n-a sângerat – a rămas // să ţâşnească din ea – orbitor – sufletul /  plecat să-ntâlnească cereştile – neînvinsele oşti” (Melancoliile lui Ioan). >>>>

mai avem timp…

să citim un poem eminescian,

să alunecăm pe ramul cel mai înalt

al dorului, contrarii de eşarfă

cosmică, animate de sevă stelară,

ploaie cu cercei din tei albi…

**********

mai avem timp…

să ne vindem scrisorile virtuale,

să ne aducem aminte de noi,

de sărut, de simplul care naşte

fiecare fulg de zăpadă…

putem fi bulgări roşii, de jar! >>>>

Un gând  bun pentru un an mai bun.

Vine sărbătoarea Crăciunului şi odată cu ea se încheie anul…

Un an întreg fără Artur Silvestri, dar cu el atât de prezent în gândul, în sufletul, în inima noastră!

La vremea aceasta, altădată, el trimitea înţeleptele şi iubitoarele sale răvaşe. Izvorau din inima lui mare şi se îndreptau către atâtea inimi care aveau nevoie de ele.

Nu pot să  vă scriu dumneavoastră  la fel cum o făcea el. Şi nimeni nu o va putea face. Dar să ne amintim de acele minunate mesaje de Crăciun şi poate să le recitim.

Eu atât pot să  fac: să mulţumesc din tot sufletul celor care au fost, cu scrisul, cu gândul, cu rugăciunea, dar mai ales cu inima, devotaţi amintirii minunatului înţelept, care ne veghează  din ceruri.

Vă  doresc să aveţi Lumină în casă, bucurie în familie, dar mai ales vă doresc sănătate împreună cu toţi cei ce vă sunt dragi.

La mulţi ani!

MARIANA BRĂESCU SILVESTRI

VINO IISUSE PE-O RAZĂ  DE STEA, ÎN BETLEEMUL DIN INIMA MEA
COLINDE PENTRU SFÂNTA NAŞTERE
I.

Gânduri mi se-nfăşoară-n minte,

iartă-mă  Doamne, că nu găsesc

destule cuvinte

pentru o Naştere aşa sfântă

deşi  Îngerul mi-a strigat :

-„Ia cuvântul şi-l precuvântă!”

De aceea, rugându-Mă Ţie, eu vin

cu puţinul meu omenesc să mă închin

să  Te cânt şi să Te preamăresc

să-Ţi urez : „Bine-ai venit în lume,

Prunc Ceresc!”

II.

Scumpă Maică şi Regină

raiurile ţi se-nchină

îngerii ţi se prosternă

într-o dragoste eternă.

Toţi copiii buni ai Terrei

pe cuprinsul emisferei

fiindcă eşti – te preamăresc

Maica Pruncului Ceresc.

Maica Pruncului Divin

stăpânind Înaltul Cin.

Cu fidelitate sfântă

toţi copiii tăi îţi cântă

Maică blândă şi curată

pururi binecuvântată. >>>>

ORA DE NINSOARE

Ninge cu lentoare peste burgul înzăpezit,

Albul a ajuns până la ochii ferestrelor,

Curiozitatea acoperită de vălul perdelelor

Se strecoară pe sub mâna ce înlătură discret intransparenţa.

Istoria e alta în fiecare fulg de nea şi oraşul

a ieşit din casă strecurându-se printre ei,

s-a urcat în bena camionului de strâns gunoiul

şi mestecă sticle de plastic să-şi cureţe dinţii-

străzi cariate în anveolele cărora descoperim

banii  locuitorilor ce-şi plimbă nepăsarea în coşciuge de tinichea.

Ninge cu alb peste oraşul din tabloul aflat în camera ta

Unde aştept  invitat să fiu să-ţi citesc cărţile

Cu coperţi făcute din pielea burgului nostru,

animal unic peste care ninge cu postulate.

_____________________

BALADA BRADULUI DE CRĂCIUN

———————————

Pomul de iarnă uscat

Alcătuirea bradului la loc,

Muntele iar l-ar fi înălţat

Dacă amintirea n-ar fi ars în foc.
**********

Imaginea lui adună bucurii

Lumânările ard, sunt prea sus,

Ele urcând în răsăritu-i azuriu

Aprinzând visuri spre apus. >>>>

FANTEZIE CU MAMA

Mama , eu te-am visat trecand

Pe_un fir de nor, pe-un camp de zare

Firavu-ti trup amestecand

Cu z bor de pasari calatoare

Mama, eu te-am strigst sa stai,

Era un drum ciudat, de  spume

Unde plecai, de ce plecai

Spre care inceput de lume?

Erai frumoasa  si aveai

Aripi de inger, albe, mama

Si  te strigam si n-auzeai

Sau nu vroiai si mi-era teama.

Acele pasari argintii

Mi te duceau din vis, usoare,

In drumul  lor spre vesnicii

Tacute si   n e p a s a t o a r e… >>>>

A intrat în circuitul literar al prezentului prin grija şi coordonarea doamnei Mariana Brăescu-Silvestri, un jurnal-album în ediţie de lux, ilustrat de Vasile Cercel, intitulat „Frumuseţea lumii” şi străluminat de Editura Carpatia, 2009. Primul volum postum semnat Artur Silvestri, un act al livrării eului său intim, conţine însemnările zilnice, de la debutul bolii, mărturisiri scrise ale ultimilor patruzeci şi nouă de zile din viaţa regretatului Artur Silvestri, găsite într-o agendă mică, maronie, cu însemnări începute în sudul Franţei şi continuate la Bucureşti. Atras în uriaşul miez rotitor al Universului pentru refacerea legăturilor nepămîntene, chemat să asculte cîntecul de taină al privighetorii, omul cu „seninătate de înger” cade în sensibilă îngîndurare. Pe cînd dinaitea sa pîlpăia un fel de lumină lascivă, incitatantă, Artur Silvestri a ales atunci, salvator, spaţiul foşnetului alb de hîrtie, unde  nu-i loc de întoarcere, ci de mers, filă cu filă, înspre căpăt, deşi iată că lumea se tulbură în urmă şi urmele gem de neştiută durerere. În această incredibilă ardere, care îi polarizase fiinţa, a rămas credincios rădăcinilor, cinstind statornicia sufletului, chiar sfera lui magică,  hrănind cu el  suverana ciclicitate.  >>>>

….10 ANI DE CAND CRITICUL RADU G.TEPOSU A PLECAT IN LUMEA INGERILOR…

***
Radu G. Ţeposu (n. 19 aprilie 1954, Şirnea, judeţul Braşov– d. 5 noiembrie 1999) a fost un critic literar, eseist şi cronicar literar român, reprezentant al generaţiei optzeciste.
Pleacă din satul natal la Braşov, unde absolvă Liceul „Andrei Şaguna”. Între 1974–1978 urmează cursurile Facultăţii de Filologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, secţia română-spaniolă. După absolvire ocupă funcţia de secretar general de redacţie al reviste literare Echinox.
Cu repartiţie de profesor de limba şi literatura română, a lucrat în satul Mârşa, din judeţul Giurgiu, în perioada 1978–1983, iar apoi, remarcat într-un mediu revuistic favorabil, a lucrat la revistele Flacăra, Viaţa studenţească şi Amfiteatru.
După 1989, a devenit directorul revistei Cuvântul, conducând în aceeaşi perioadă şi alte publicaţii din Bucureşti şi Baia Mare. Reprezentant de marcă al grupării clujene de la Echinox, figură proeminentă a generaţiei literare a anilor ‘80-’90, membru fondator al ASPRO, membru – de asemenea – al Uniunii Scriitorilor din România, >>>>

Cine nu se războieşte niciodată cu sine, nu cunoaşte nici pacea devărată cu el însuşi.

Cine nu ştie să  se îndoiască de sine, va avea o convieţuire îndoielnică  cu el însuşi.

Cel care dă de înţeles că este întotdeauna de acord cu sine însuşi, ori e prost, ori minte. Cine nu se contrazice niciodată pe sine, nici nu se respectă cu adevărat pe sine şi nici nu se ia în serios cu adevărat. Fiind de acord cu tot ce spui, înseamnă că eşti indiferent faţă de tine însuţi, nu-ţi pasă de tine, nu vrei nimic de la tine, nu te priveşte nimic din ceea ce faci, spui sau gândeşti.

Fiind tot timpul de acord cu tine însuţi, nu eşti de acord niciodată cu adevărurile tale adevărate.

Cine nu-şi revizuieşte din când în când ideile şi părerile, riscă să se trezească  cu ele fixe, îngheţate.

Cine nu e în stare să-şi spună sie însuşi „Nu!” va ajunge incapabil să-şi spună vreodată „Da!”.

Pentru a te realiza trebuie  întâi să te negi şi abia apoi să te afirmi. >>>>

„Nu cartea care-ţi poartă semnătura este importantă, ci amprenta ce se lasă, spiritul acţiunii morale şi intelectuale, modelul sau exemplul,  urma ce ar trebui continuată” (Artur Silvestri)

Cartea, simbol al universului, reprezenta pentru Artur Silvestri „continuitatea ce ne susţine istoriceşte”. Cartea trăieşte în istorie prin „idei-forţă”, iar scriitorul, implicat în soarta societăţii devine demiurgul. De multe ori, el, cel care atinge ”treptele cele mai înalte ale cunoaşterii” se află în ipostaza geniului  mereu frustrat „în experienţa sa totală”. Scriitorul se înalţă prin harul său,  având mereu un „Discurs împotriva uitării”, aducând  în prim-plan „Modelul Omului Mare”. Aşa cum sublinia acad.  Zoe Dumitrescu-Buşulenga „Cu o eleganţă melancolică, el mărturiseşte înaltul scop al cărţii, tâlcul adânc  ce i s-a revelat şi pe care ni-l comunică, emoţionându-ne”. >>>>

1. Preliminarii.

Pentru literatura românǎ,  Lucian Boz reprezintǎ un caz de douǎ ori interesant şi oarecum singular. Mai întâi, analizând statutul sǎu la noi, în perioada comunistǎ: deşi nu a criticat niciodatǎ regimul politic de la Bucureşti (nici mǎcar în corespondenţa particularǎ; doar într-o scrisoare cǎtre Arşavir Acterian, din 15 mai 1992, deci dupǎ Revoluţie, el considera una din „ctitoriile” epocii, Canalul, ca o „nefastǎ întreprindere a dementului Ceauşescu”), Lucian Boz nu a putut fi reeditat înainte de 1989. E adevǎrat cǎ despre el s-au scris câteva articole în presa din România acelor ani, cenzurate sau autocenzurate (într-un articol din Orizont, de pildǎ, din 1981, N. Steinhardt, prietenul sǎu, care îi cunoştea foarte bine destinul, scrie cǎ „Lucian Boz a plecat din România în ultimele zile ale anului 1937. Întâi la Paris, apoi în Australia”. De aici se poate înţelege cǎ Boz n-a plecat din România comunistǎ, cum s-a întâmplat de fapt, în 1947, ci din cea … capitalistǎ, a anului 1937!), iar diverse ediţii critice (din G. Cǎlinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu) au inclus comentariile celor trei autori la cǎrţile semnate de Lucian Boz, apǎrute în perioada interbelicǎ. >>>>

Omul este fiinţă („trestie”) gânditoare. Cel mai elementar gând, al celui mai simplu om, este neliniştea morţii, la care se adaugă ideea  unui dincolo infinit aflat în  afara cercul îngust perceptibil de cele cinci simţuri. Ca atare,  gândind „dincolo” de real, de lumea materială, fiecare om face meta-fizică. Această „predispoziţie metafizică” este un act al raţiunii care face şi gnoseologie, dar şi axiologie, deoarece gândul morţii conţine implicit ideea subvalorii vieţii.

În domeniul gândirii filozofice, metafizica însemnează un sistem care ambiţionează să dea răspuns la toate întrebările esenţiale ale existenţei umane. Metafizica intră astfel în propria ei definiţie, aristotelică, acea de a a identifica un principiu originar  care să dea o explicaţie unitară a universului, precum monada pentru Leibnitz, Deus sive Natura pentru Spinoza, voinţa de a trăi pentru Schopenhauer etc. >>>>

Antoine François Prévost (1697-1763), cunoscut sub titlul monahal Abatele Prévost, precursor al romanului francez modern, autor al ineditei poveşti de dragoste Manon Lescaut, ecleziast prin formaţie, mai puţin prin vocaţie, şi-a început cariera literară în perioada clericală. În 1728 publică primele două volume din romanul de aventuri Memoriile şi aventurile unui om de familie care s-a retras din lume, cu un succes deosebit. Călugărul literat pleacă din mediul mănăstiresc, ameninţându-şi confraţii cu răzbunarea publică prin mijloace literare.

Prévost părăseşte Franţa şi se stabileşte în Anglia, ca preceptor într-o familie sus-pusă. În 1730 trece în Olanda, unde găseşte condiţii mai bune pentru publicarea lucrărilor sale. Astfel, scoate patru volume din Cleveland, precum şi trei volume din Memoriile unui om de familie. În 1733 se stabileşte din nou la Londra, pentru a-şi îndrepta situaţia materială. După mai multe peregrinări, abatele Prévost se întoarce în Franţa, unde publicul îl primeşte foarte bine; se bucură de admiraţie, de favorurile unor persoane din înalta societate. De aici înainte viaţa abatelui este mai puţin agitată. Continuă să publice lucrări literare, traduceri. >>>>

Odată  cu romancierii Garabet Ibrăianu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu , Camil Petrescu şi Mircea Eliade se produce o adevărată schimbare de ansamblu a tehnicilor narative. O parte din prozatorii novatori s-au impus mai greu în atenţia publicului, cum ar fi Gib I.Mihăescu, Anton Holban, Mihail Sebastian şi Max Blecher, în ciuda faptului sau chiar datorită acestui demers modelizant,în proiectul lor de a se înscrie, după teoria sincronismului dezvoltat de criticul Eugen Lovinescu, într-o matrice a modernismului universal. Scriitorul Gib Mihăescu, care abordase nuvela cu mult curaj şi într-o manieră originală, încă din anul 1919, a dat tonul nuvelei psihologice, prin publicarea celebrelor sale volume”La Grandiflora” şi “Vedenia.” Cele două nuvele care dau şi titlul volumelor de debut sunt frisonate de elemente autobiografice , fiindcă şi viaţa autorului derula un farmec într-un oraş de province în care nu se întâmpla nimic, cum spunea Sadoveanu despre Fălticeni lui. >>>>

După  cum mărturiseşte însăşi autoarea, distinsa doamnă  Elisabeta Iosif,

prozator, eseist, ziarist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi al Uniunii Internaţionale a Ziariştilor, preşedinte al Filialei Bucureşti a Ligii Scriitorilor Români: „Întotdeauna m-a fascinat acea cufundare în fântânile de apă vie ale mitologiei. E un fel de îmbăiere în mister, o binecuvântare, un botez al zeilor. Într-o zi, însă, ceva m-a pus pe gânduri…”

Pornind de la „acel ceva”, care este o întrebare pusă de un copil, autoarea construieşte o suită de povestiri fantastice, care-şi trag seva din mitologie, dar, îmbrăcate în straiele sensibilităţii poetice  şi imaginaţiei autoarei, dobândesc sensuri noi, extrapolate la universul cotidian.

De ce caută  omul această fântână de apă vie, unde se oglindeşte şi se recunoaşte în ceilalţi, ca şi când i-ar privi în ochi prin reflexia unei oglinzi fidele?

Lumea atât de diversă  şi de misterioasă a zeităţilor a atras dintotdeauna minţile oamenilor. >>>>

POEM DE ADIO

Motto: ”Lumea asta-i cum o vezi

Cealaltă e cum o crezi…” (zicătoare populară românească)

aici – la-ntâlnirea tuturor

câinilor – nimeni n-are nimic de vânzare – dar

tot vrea să vândă

m-am săturat

uscat – de

lumea asta: munţii şi

apele sunt semne şi îndemnuri spre

o alta – fierbând-germinând – care are cu-adevărat

ce spune: frazele ei –  aici – sunt abia zboruri staccato de

îngeri

…corul de nori – epopei scrise pe

ape

rege încoronat şi ghilotinat – simultan – în

neţărmurirea fiecărui amurg >>>>

Un traseu dat de destin, aici este esenţa operei lui Caragiale, dar fără să piardă, în acelaşi timp,substanţa şi cadrul din care provin personajele sale şi Caragiale însăşi, fiind vorba de matricea românească, filozofică şi stilistică.

Subtil observator şi cunoscător al vieţii de provincie şi al capitalei, de o curiozitate neobosită, Caragiale a transpus în operă bogata sa experienţă de viaţă.

Eugen Ionescu nota în portretul pe care-l făcea scriitorului în 1959: “spirit naturalist, el şi-a ales personajele din lumea de fiecare zi, dar el le-a dezvăluit în esenţa lor profundă, a făcut din ele nişte tipuri, nişte modele”.

Tudor Vianu considera că: “nu va fi posibil să se scrie istoria socială  a veacului nostru al-XIX-lea, fără o continuă referire la opera lui Caragiale” .

Avem revelaţia descoperirii unui scriitor care a ştiut să surprindă ceea ce este universal valabil, atât pentru epoca în care a trăit, cât şi pentru cele ce vor veni.

Clasicul Caragiale este fără îndoială contemporanul nostru. >>>>

• Vineri, 27 noiembrie , ora 17, în Pavilionul central al Târgului de carte GAUDEAMUS,

a avut loc,  conform programului anunţat, lansarea volumelor Apocalypsis cum figuris  şi Perpetuum mobile reeditate de D-na Mariana Brăescu Silvestri într-o prezentare grafică pe măsura conţinutului literar, a volumului documentar  Artur Silvestri  – Fapta culturală (din Colectia Pro memoriam), documentar realizat de sociolog Teodora Mîndru şi prezentarea în cadtrul expoziţional al Târgului a volumului Vocaţia Căii Singuratice, de Cleopatra Lorinţiu.

• Sâmbătă, 28 noiembrie 2008, Artur Gabriel Silvestri a fost comemorat religios, la Mânăstirea Pasărea , unde  se odihneşte pe veci şi la sediul Asociaţiei ARP-Artur  Silvestri  din Bucureşti.

Sâmbătă  dimineaţa,începând  la ora 10,30, a avut loc slujba religioasă de pomenire  a lui Artur Gabriel Silvestri , întâi în biserica mare a mânăstirii (construită de Sf. Calinic) apoi la mormântul lui, acoperit cu flori de cei prezenţi, de dimineaţă.  Preoţii au sfinţit întâi, cu rugăciuni speciale şi stropind cu aghiazmă crucea  din bazalt cu efigia scriitorului în bronz, apoi, împreună cu maicile au făcut   pomenirea rugându-se şi rugându-ne toţi cei prezenţi  pentru odihna veşnică şi fericită a lui Gabriel Artur Silvestri.  Au participat rudele, prieteni,  scriitori, colaboratori veniţi de la Bucureşti cu  soţia, Mariana Brăescu Silvestri, în autocar şi în maşini personale, precum şi tatăl lui împreună cu alte rude şi prieteni de la Drăgăneşti.

• Partea  doua  a comemorării a avut loc la sediul Asociaţiei ARTUR SILVESTRI- ARP , unde ne-am întors majoritatea celor prezenţa la slujba de la Mânăstirea Pasărea.  Cum este frumos şi creştineşte, mai întâi preotul a sfinţit  noul sediu al ARP, care poartă, de acum înainte, pe bună dreptate,  numele fondatorului.



• Pe urmă, s-a făcut din nou pomenirea lui Gabriel Artur Silvestri, am înălţat cu toţii o rugăciune pentru sufletul lui şi, aşa cum se obişnuieşte , a urmat masa de pomenire, servită de această dată sub formă de bufet sudez.



• A urmat apoi un timp, nu pot spune doar un moment, foarte emoţionant: cei prezenţi  au urmărit  filmul ”Remember Artur Silvestri”, realizat de Clepatra  Lorinţiu şi difuzat pe TVR3( FIL M CARE A FOST COMPLETAT ULTERIOR CU PARTEA A II A, ŞI CARE SE VA DIFUZA LUNI, 30 NOIEMBRIE 2009, LA ORA 13, PE CANALUL TV 3). Artur Silvestri a fost astfel, din film, prezent în mijlocul celor care îl iubesc şi acum, îl apreciază şi s-au adunat pentru el şi în numele lui. Cristian Neagu, poet , scriitor, publicist, fost coleg cu Artur Silvestri , a  dat glas într-un  fel emoţiei şi sentimentelor tuturor printr-un poem dedicat lui Artur Silvestri.
• D-na Mariana Brăescu a prezentat cărţile lansate vineri la Târgul de carte şi a oferit tuturor noile apariţii editoriale Artur Silvestri –Apocalypsis cum figuris (ediţia a III a, îngrijită de Mariana Brăescu şi Artur Silvestri-Fapta culturală –documentar), şi, de asemenea,   celelalte cărţi editate în anul 2009 şi  a mulţumit tuturor celor care au participat.

Multe persoane cu care am discutat mi-a spus că au  încă sentimentul  de grup în jurul lui Artur Silvestri, sentimentul că ne cunoaştem  şi  suntem împreună în jurul  lui Artur.

Artur Silvestri, cum spun  foarte mulţi dintre prietenii, colaboratorii, discipolii lui, ne aduna în jurul lui, era centrul , liantul, cel care nu lăsa pe nimeni singur, pe nimeni în afară.

Ne adună şi acum şi ne va mai aduna încă, nu numai în jurul datelor de pomenire religioasă  , ci în jurul cărţilor,  proiectelor, publicaţiilor lui, la care putem contribui, pe care le putem citi aşa cum şi-a dorit, pe care le putem duce mai departe.

Dumnezeu să-i dea lui Artur Silvestri veşnică şi fericită odihnă, iar  celor ce îl  citesc, îl pomenesc,  duc mai departe ideile şi proiectele lui,  să le dea sănătate, putere, gânduri bune.

A consemnat

TEODORA MÎNDRU

(28 nov. 2009, sediul Fundaţiei Artur Silvestri, la comemorarea de an, a distinsului enciclopedist, istoric, şi filozof.)

Motto: „Cărţile se vor citi şi mă vor pomeni şi pe mine şi astfel, nu voi muri de tot.” - Artur Silvestri -

Ridică  Doamne ceţurile Împărăţiei Tale,

Căci lumea aceasta fără de contur

Înregistrează un minus în sumbre catedrale,

Prin nefiinţa confratelui Artur.

Mângâie-i Doamne fruntea cu lacrimile noastre,

Aşează-l între noi ca-n vremurile bune

Şi fă-ne auzit, melodiind contraste

Glasul blând, al omului minune.

Mai dă-ni-l nouă astăzi fiinţă cum îl ştim,

Rupe eternităţii o clipă, nu mai mult,

Căci el ne este sensul pe care mai pornim

Când seceră  sălbatic tăişul de vânt.

Nu ni-l lăsa în tristul anotimp

Printre lumânări aprinse la bezna uitării,

Ci-ncoronează-l Zeu în vastul arhetip

Din crestele de munţi, până-n adâncul mării.

Noapte bună, Artur Gabriel,

Noapte bună, spirit de cărturar,

Îţi vom rămâne jertfă, şi sabie, şi miel,

Cum tu ne vei rămâne Scriptură în Altar.

________________
Un an de la ultima strângere de mână…

Bucureşti, 28 noiembrie 2009. Chiar dacă luna lui brumar se apropia de sfârşit, efectele primăvăratice cu copaci goliţi de frunze, peste tristeţea familiei celui sorocit mult prea devreme eternităţii, şi a grupului de scriitori ce urcau în autocarul cu destinaţia Mânăstirea Pasărea, aveam să resimt constatarea lui Charles Demailly, şi anume: „există o incubaţie a spiritului care nu poate avea loc decât la căldura, în amestec, în contactul cu alte spirite.” A strânge cuvântul în jurul ideii de suferinţă, poate că nu se obţine prea mult în comparaţie cu ceea ce distinsa Mariana Brăescu Silvestri, a resimţit pe parcursul ceremonialului evocator, dar şi la sediul fundaţiei unde amintirile, versurile închinate bunului Artur, s-au transformat în lacrimi, durerea luând chipul şi asemănarea sa.                     Sub starea misticului, a superstiţiei folclorice, a credinţei individuale, chiar şi prin influenţa coordonatelor  filozofice, a intropatiei, adunarea cernită, meditând în nostalgia golului cognitiv, reuşea contopirea cu spiritul silvestrian prin vizualizarea bibliotecii, a mesei de lucru, a tablourilor, iar toate acestea, în suprapunerea incantaţiei de „veşnica pomenire”  făcea parcă simţită prezenţa lui Artur Silvestri, asociativ unei plăsmuiri eminamente mitice.

Subsemnatul, de comun acord cu Elisabeta Iosif, preşedinta filialei Bucureşti a Ligii Scriitorilor din România, a emis ideea unei diplome Artur Silvestri (cu efigia acestuia) în semn de omagiu la împlinirea unui an de activitate al Ligii, ce îi va fi acordată post-mortem la o dată ce va fi stabilită ulterior,  Liga fiind ramura sădită de regretatul cărturar în grădina sa academică…

Orizontul moleşit de dogoarea soarelui, fu străbătut de un vânt subţire, menit parcă să zvinte umezeala ochilor celor ce-şi luau rămas bun de la familia Silvestri şi coborau în stradă. Paşi agale, striveau frunzele căzute, şi parcă gemete ale unei despărţiri se loveau de zidurile cenuşii ale caselor vechi, ridicate cândva, parcă într-o altă viaţă… Din ce în ce, tot mai în urmă, rămânea placa de marmură aşezată deasupra intrării fundaţiei, de unde efigia lui Artur privea împietrită risipirea către înaintele vieţii, a celor ce veniseră să-l plângă… Am rămas pironit privind tulburat clădirea mohorâtă a fundaţiei unde, pe la ferestre se mai puteau zări prin lumina zgârcită a becurilor, siluete robotitoare, simţind nevoia de a-mi elibera un gând greu, ce i se adresa lui Artur:

„Soarele asfinţeşte Gabriel. Lucrurile tale pământeşti sunt încă ude de aghiazmă. Ai tăi, osteniţi, devin umbre printre pâlpâirile lumânărilor şi lumina candelei. Sărută-i din priviri, şi întoarce-te acolo unde grijă-ţi va purta Dionisie Areopagitul. Noapte bună. Ah! Vezi că ai o lacrimă în colţul ochiului… Odihneşte-te în pace!”

CRISTIAN NEAGU

De ce credeţi, că  s-a mutat de la noi?

Doar cărţile lui sunt acum la voi!

Nu! N-a plecat de tot. E cu Bădia

Eminescu, spre Gânditorul de la Hamangia

S-a dus doar puţin. Ca să-şi  înmoaie pana

În licori siderale. Şi-a vindecat şi rana

Mâhnirilor ascunse. E veşnic printre noi

Şi Dumnezeul nostru-l trimite înapoi

Prin slovă  împlinită. Prin glas de înălţare

În zi de Sfânt Andrei îl vom simţi mai tare

Vibrând a nemurire. El vine din Astral

Cu sensuri noi. Veghind. Iubirea-i de cristal.

ELISABETA IOSIF

Noiembrie, 2009

La un an de la plecarea lui Artur Silvestri

La inceputul anilor optzeci ai secolului trecut, in biroul directorului Editurii Facla a fost introdus,de catre micuta secretara Silvia, un tinerel brunet.

Sunt Gheorghe Sechesan ,s-a prezentat, arborand un zambet timid, am copilarit in minunata zona in care v-ati nascut si care si-a pus amprenta si asupra mea.

Esti cumva copilul acelui Sechesan ? l-am intrebat.

Da, acel Sechesan este tatal meu, a plecat fruntea oarecum coplesit sau simuland rusinea si tristetea de a fi baiatul fostului prim- secretar  al Partidului C omunist Roman din raionul Bozovici.

Numele celui care facuse colectivizarea in Almaj intrase in mentalul colectiv  ca un simbol al raului. Se spunea ca luase pamant din lunca Bozoviciului pe care urma sa-l prezinte la Timisoara, capitala regiunii Banat, ca sa fie analizat de specialisti spre a se putea   decide daca era sau nu corespunzator stasurilor  pervazute de conducerea partidului pentru colectivizare.In drum spre Timisoara, Sechesan  daduse ordin sa se arunce mostra de  pamant  recoltata din Almaj, pe care o inlocuise cu cernoziomul din pusta Banatului. >>>>

Mi-e greu să-i zic carte lucrării masive a d-lui Gheorghe Doca „Eminescu – o perspectivă dialogică” (vol.I 366 p., vol.II  472 p.), pentru că nu respectă proporţiile obişnuite dintre citate şi contribuţia proprie; cu multă îngăduinţă, răsfoind a doua şi a treia oară,  dau citatelor aproape două treimi şi apreciez că autorul acoperă cu vorbele sale cam o treime din spaţiul tipărit. Ar fi vorba mai degrabă de „caiete” – şi îmi vin în minte, ca termen de comparaţie, „Caietele Principelui” de Eugen Barbu (sau, mă rog,  „Caietele albastre, filozofice” ale lui Lenin care ni se recomandau ca bibliografie obligatorie în facultate…). S-ar putea vorbi de o antologie eminesciană comentată – dar lipsesc criteriile şi, mai ales, trimiterile la surse – şi, în plus, comentariile se pretează, şi ele, unei antologii paralele – aşadar: citate masive din Eminescu, din comentatori ai lui Eminescu, citatele comentate, comentariile idem – un fel de morişcă pusă între vânturi pentru a le capta suflul către un urdiniş. >>>>

-fantezie de  dimineaţă-

Totdeauna, cuvintele au exercitat asupra mea o putere magică.  În catifeaua lor,  cu franjuri  coloraţi, m-am înfăşurat întreagă. Şi uneori mă ascundeam în  spatele acelor catifele călduţe. Nici un alt joc nu însemna atât de mult pentru mine. Dacă le aveam pe ele, nu mă consideram singură. Îmi ajungeam miemi. Şi eu lor. Există o comuniune tainică.

Ne copilăream împreună. Toate jocurile, toate bogăţiile lumii le puteam dobândi prin cuvinte. Era de ajuns să le potrivesc unul cu celălalt. Precum formulele magice.

Le căutam, le aşteptam, le amuşinam, le mângâiam, îmi construiam din ele castele, le apostrofam şi uneori le goneam. Însă ele se întorceau spăsite şi din  nou începea magia, dansul împrejurul focului sacru, cel fără de cenuşă. Dar mai ales, mă hrăneam cu ele. Şi le sorbeam mustul ca să capăt puteri, pe care altfel, n-aş fi putut să le dobândesc niciodată.  Nu întâmplător, într-una din scrieri mă autoproclamam : regină peste un regat de cuvinte. >>>>

Întreaga filosofie a lui Schopenhauer se învârte în jurul unui pardox pe care  îl ia drept teză: ”nostalgia nemărginiă către paradisul pierdut al fiinţei”(Arthur Schopenhauer,Sammtliche Werke in sechs Banden. ). Filosoful se închipuie un neobosit călător în spaţiul virtual al moralităţii purtând masca pesimistului fără leac şi, precum Hamlet cu craniul lui Yorick în palmă, gândeşte amurgit asupra inutilităţi vieţii şi infinitului morţii. Însă în cugetările lui Schopenhauer descoperim o flagrantă nepotrivire contradictorie: înclinarea sa de a sfredeli genunile înspăimântătoare ale durerilor vine, asemeni unei măşi puse pe faţa unui om, în contrazicere cu sfaturile lui echilibrate şi filistine, adică făţarnice, vesel împrăştiate în întreaga-i operă, ca semenii să nu-şi răscolească situaţia chinuitoare şi dureroasă a norocului, căci asemenea gândurilor alimentează durerea şi îi prefac în proprii lor călăi, „heautontimorumenos”( ibidem,Band lV,p.484). Însă, cercetând mai adânc ne dăm seama că nu este singura “mască“ a filosofului, el folosid multe astfel de accesorii în gândirea lui. >>>>

Şi ce altceva înseamnă miracolul poeziei decât un Joc tainic, care se joacă în unul, în doi, în trei  sau într-o infinitate de persoane?

Jocul tainic al minţii şi al inimii, Jocul sufletesc, cu noroc atât de schimbător, jocul sorţii,  jocul firii şi-al nefirii, cel mai teribil şi mai serios joc din câte există!… Cine nu l-a jucat, măcar o dată?

Aşezată  în inima jocului, autoarea de faţă, ne dezvăluie treptat monadele sufleteşti care i-au fixat traiectoria pământească. E un privilegiu. Ne-a ales pentru acest dar  pe noi, care suntem predispuşi la – cu totul altfel de jocuri.

Pare a ne spune: „Vrei să mă  cunoşti? Iată-mă!” –  predându-se în mâinile noastre sufleteşti, la fel cum Isaia s-a predat în mâinile lui Yahve, zicând:

„M-ai chemat, Doamne? Iată-mă!”

La fel cum Zaharia i-a strigat Domnului: „M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus,  ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit!” >>>>

Noua carte semnată de Gh. Postelnicu – Minunata Adela (Editura Rafet, Râmnicu sărat, 2009) – aduce în atenţia cititorilor oportunismul şi carierismul postdecembrist, cu tarele lor, moştenite din „iepoca de aur”, uzitând de principiul pars pro toto, în sensul că baronii locali din Bădila (localitate din ţinuturile buzoiene) încarnează apucăturile celor de la Centru.

Autorul realizează în acest roman fişa caracterologică a protagoniştilor, prin tehnica adjoncţiei, iar pe parcursul fluxului evenimenţial acesta oferind alte amănunte, ca într-un joc de puzzle, despre aceştia.

În cartea lui Gh. Postelnicu, pe care o discutăm acum, întâlnim „clasicul” triunghi erotic,însă pe autor nu-l interesează „povestea” de dragoste în sine. În cadrul acestui triunghi: Florin Feraru – Adela – Jan Zigu, erotismul trece pe plan secundar, predominant fiind interesul pe care îl are fiecare protagonist în parte, ca urmare a „perechilor” ce se formează, ca într-un joc de permutări profitabile: Florin Feraru – Adela (secretara particulară a deputatului) ; Adela – Jan Zigu; Florin Feraru – Jan Zigu. Fiecare vrea să profite de pe urma celuilalt! >>>>

Lunecăm pe spirale înstrăinate. (Ale aceluiaşi timp?) Ale unui timp diferit?)

Vântul îmi flutură pletele. Stau dreaptă acum în bătaia timpului în goană. Sau încerc să stau dreaptă. Poveri magnetice al căror înţeles nu-mi mai locuieşte conştiinţa  mă mai înclină, desigur, către marginea de reazem. Stau dreaptă în bătaia întâmplărilor în goană şi binecuvântez uitarea, urgisita uitare.

Pletele-mi flutură şi le simt albăstrindu-se sub privirea depărtărilor, le văd albăstrindu-se incert, cu acel ochi lăuntric cu care te văd  lunecând cu părul în vânt, uluitor de aproape, dar pe altă spirală. O, acum între noi este un singur pas de vid cosmic, vid în accepţia noastră, desigur, dar locuit, presupun, de energii neutre – aceleaşi energii pe care le-am simţit odată ( şi totuşi, toate devin „odată”) ridicându-se imense şi mai înduşmănite decât poate imaginaţia aprinde puterile iadului, să creeze fisura şi s-o transforme în ruptură, pregătind această mirare cu care ne privim acum, cu părul în vânt, de pe spirale înstrăinate. >>>>

Analizând cu atenţie mesajul Elisabetei Iosif prin cuantumul interpretării psihologice, parcurgând cele şapte capitole ce structurează cartea intitulată „Globul de cristal” (Ed. Anamarol, 2009,) vom sesiza asimilarea totală a unor consideraţii şi părţi constructe de tip psihologic, conducându-ne la aspectul empiric-metodologic al conţinutului în care, câmpurile asociative îmbogăţite cu elemente din domeniul arhetipurilor mitologice, ating comunicarea emoţională, transferate fiind în contextul modern al acţiunii protagoniştilor Alexandru şi Iuliana. Elisabeta Iosif reuşeşte să pună sub condei secvenţialitatea unor stări ce-l vor introduce pe cititor în realitatea unui simbolism figurativ. Pornind chiar de la titlul preambulului, „Unde au dispărut zeii?” (p.7) lucrarea este în fapt, o replică dată contemporaneităţii marcată de un profund declin spiritual, distrugere a ecosistemului, a speciei. >>>>

CE MI-E MIE DRAG PE LUME!

Ce mi-e mie drag pe lume,

Prieteni dragi cu vorbe bune,

O valcea cu lacrimioare,

Rasaritul cel de soare!

Sa vad roua peste campuri,

Mieii alergand pe damburi,

S-aud mierla dumbraveana,

Cantand doina ei aleana!

Si mi-e drag s-aud cum bate,

Pe la cioturi scorburate

De goruni, o gheonoaie,

Repezita si vioaie!

Si mi-e drag sa caut urme,

Ce-s lasate-n zori de turme,

Turme albe de mioare,

Ca-n cer stele calatoare! >>>>

ÎNSOMNORATA PROTUBERANŢĂ A SOARELUI ŞI MEMORIILE MELE MULTIPLE…

(holo-poem)

Doamnei Poete, Claudine Bertrand

şi domnului prof. univ. dr., Endel Tulvig,

întemeietorul conceptului de memorie multiplă

Memoria multiplă-i ca mâna Ta, Dumnezeule,

cu cinci degete-comete: degetul episodic, degetul semantic,

degetul procedural, degetul perceptiv şi degetul profesional…!

Mulţumesc, Doamne, că  mă laşi

să stau călare,

pe-această-nsomnorată  protuberanţă a soarelui,

chiar în dreapta Ta…!

De-aici văd bine pământul,

şi-l aleg, Doamne, între două respiraţii,

pentru vremelnicia germinaţiei de gând, >>>>

(Antologie de poezie-Oglinda literară,2000-2007).
Se pare că nici-o revistă pe suport de hârtie,chiar cu tradiţie,nu a luat iniţiativa de a publica în cuprinzătoare antologii anumite genuri literare,abordate de colaboratori,publicaţi în paginile acestora,într-o anumită perioadă de timp.Aşa cum,de fapt,ne face cunoscut în Cuvânt introductiv Gheorghe Andrei Neagu,redactorul şef Oglinda literară.

Din peisajul revuistic autohton s-a desprins publicaţia lunară Oglinda literară(ctitor  şi redactor şef, prozatorul Gheorghe Neagu),care în 2008 a publicat Antologie de poezie-Oglinda literară,2000-2007.Ediţie îngrijită de Laurian Stănchescu.

În voluminoasa carte de 420 de pagini sunt cuprinşi,în ordine alfabetică,toţi poeţii cu poeziile lor,din generaţii diferite,care au publicat în revista focşăneană în perioada 2000-2007.Antologia de poezie a fost publicată,aşa cum se specifică în Cuvânt introductiv ,cu ocazia trecerii Oglindei literare în cel de-al şaptelea an de apariţie editorială. >>>>

(Fragment din cartea aflată în curs de pregătire: ”Pionieri, clasici şi urmaşi ai indianismului în spaţiul românesc”)
Prin intermediul surorii sale, care trăieşte la pensie, ca inginer chimist, în Bucureşti, pe nume Demetrian Simona Eugenia, am obţinut informaţii importante, inedite în România, despre indianistul Sergiu Demetrian; astfel, am aflat că, născut fiind în Bucureşti, la 29 aprilie 1923, a urmat cursurile liceului Matei Basarab, apoi pe cele ale Sfântului Andrei. Absolvirea cursurilor liceale şi susţinerea Bacalaureatului i-au deschis calea spre studiile universitare, Sergiu Demetrian alegând să urmeze nu numai medicina, dar şi Facultatea de Litere, apoi Filosofia şi Dreptul.

A funcţionat, ca asistent, în cadrul Facultăţii de Medicină «Carol Davila», în preajma profesorului Repciuc. Căsătorit, într-o vreme, cu Ştefania Mihăilescu, se desparte de aceasta, iar viaţa îi deschide oportunitatea plecării din România, în Occident, la Paris, cu un grup de yoghini, în anul 1969. Acolo, reuşeşte să acceadă ca profesor la Sorbona şi să-şi facă recunoscute preocupările de indianistică. >>>>

DREPTUL LA NEMURIRE
Uneori

îmi vine să cred că ceaţa

e-o intrare în lumea de la-nceput

în care toate lucrurile sălăşluiau împreună

fără ca ele să  fi ştiut

Ce minunat trebuie să  fi fost

să-ţi schimbi în fiecare clipă identitatea!

ca într-o mare călătorie prin lumi

şi-apoi nimic să nu mai ştii pe de rost

Nimic nu era

mare

nici mic

nici sunet

nici culoare

Totul era

numai ură şi dragoste >>>>

Neliniştit, iconoclast şi tandru -, profesorul, criticul şi istoricul literar Marian Barbu, redactor şef al revistei europene de cultură  şi educaţie naţională, pe care o edităm  în Bănie, LAMURA, are frenezia şi rigoarea bizantină specifice precursorului simbolismului european şi mondial: Alexandru Macedonski.

Conceput în Sfânta noapte de Crăciun 1938, Marian Barbu avea să  vadă lumina zilei la patru săptămâni după  declanşarea celui de-al doilea război mondial. Şi un necontenit război cu spiritele gregare, cu ambuscaţii şi rinocerii de serviciu va fi viaţa sa, traversând două dictaturi şi un perfect haos democraticesc.

Deloc întâmplător, într-o altă  noapte de Crăciun, privind peste deal, la Bulzeşti, vedea, împreună cu Marin Sorescu, acelaşi spectacol terifiant:

…Urlau lupii/…/

Acolo, la Sălişte, sus, deasupra cimitirului,

Pe fosta vatră a satului. >>>>

Fie că e vorba de biblioteci sau librării vom constata că studiile critice asupra naturalismului in literatura română sunt extrem de rare. Este adevărat ca acest curent literar, constituit in Franţa , ca o prelungire a realismului, între 1860-1880 va fi acceptat  ca fenomen care depăşeşte graniţele literaturilor naţionale destul de târziu şi  abia in anii şaizeci ai secolului nostru va constitui obiectul unor studii de amploare. La nivel european, doar marii scriitori care pot fi subsumaţi acestei orientări au beneficiat , individual, de  ediţii complete, de biografii şi analize critice, alcătuindu-se astfel un compus de texte şi documente extrem de utile. Comemorarea a cincizeci de ani de la moartea lui Emile Zola a constituit unul dintre momentele propice readucerii in discuţie a fenomenului naturalist si reeditării unor lucrări reprezentative.Deşi există câteva studii critice asupra naturalismului european, cum ar fi Le naturalisme dans les littératures de langues européenne, Nantes, 1983 ; Le Naturalisme en question, PUPS,Paris, 1986, Le naturalisme PUF, Paris, 1982, E. Zola, Le naturalisme au théâtre, Oeuvres complètes, Paris, 1968 etc critica literară românească asupra naturalismului este destul de săracă. >>>>

PERLE

În păstaia de sidef

Lacrima unei raze.

_____________

SEMINŢE

Seminţele

Toate

Sunt

Codul

Divinului.

_____________

CUIB

Cuib cu sclipăt

Al stelei

-o scoică.

_____________

MICROCIP

Diamant adormit:

Microcip al big-bang-ului.  >>>>

“Dacă aveţi vreme, gândiţi-vă uneori şi la mine” (Artur Silvestri)

Haltere, zăpezi de uraniu, voi preda religia a doua zi, pe Basarabia. Bună ziua, domnule profesor. Pătratele nu m-ar mai fobia. Doxuri, societăţi de credinţă. Nevorbiţi. Titularul dispărut. Care murise, care se pensionase. Al doilea pe listă. Haltere nefolosite, în colţ, zice Fellini, Giulietta bombăne intraductibil.

Mi-ar fi drag să te discern în libertatea visului prins, ca laptele, în aburul sângelui cald al vedelor. Lucrurile îşi văd de karma fiecăruia şi împreună. Te iau model de longevitate. Tot trebuie să fii sub cineva. Îşi va opera al doilea iris. Persoane triste distribuite în comedii. Tratează sfânta ortodoxie de păgânism, face un ban în plus inventând sfinţi imaginari. Nu scriu în limba mea maternă. Nuditatea atrage imediat atenţia lumii îmbrăcate. Ceasurile româneşti sunt aproximative. Scriu cu mâna stângă, judec cu partea dreaptă a creierului. Plătim oalele sparte în propriul nostru cap. >>>>

Cartea “Artur Silvestri-Vocaţia căii singuratice”, scrisă de poeta Cleopatra Lorinţiu şi apărută în editura Carpatia,2009 este un respectuos omagiu adus profesorului Artur Silvestri. Există vieţi a căror intensă ardere îşi trimite dogoarea până departe declanşind în sufletele sensibile cele mai adânci idei patriotice.Un asemenea om de cultură era Artur Silvestri.El a fost unul dintre acele spirite rare,capabile să-i înflăcăreze pe oameni,să-i apropie pe românii aflaţi pe continente îndepărtate,să-i facă solidari pentru binele ţării şi al culturii româneşti.

Plenar implicat în mari proiecte culturale Artur Silvestri a fost şi va rămâne unul dintre cele mai minunate modele umane ale acestei epoci, în care tocmai modelele şi caracterele deosebite lipsesc. Un e-mail,un telefon primit din partea sa aduceau întotdeauna o încurajare,stârneau un interes,un îndemn pentru curmarea dezbinărilor.Neaşteptata sa dispariţie a fost un moment greu,sub imperiul căruia suntem încă.Cei carea au avut şansa de a-l cunoaşte mai de aproape au simţit datoria de a scrie despre omul Silvestri şi despre cărţile lui căci, orice s-ar spune , caracterul se reflectă adeseori în operă.

Atunci când între caracterul celui care scrie şi cărţile lui există o echivalenţă valorică admiraţia şi preţuirea noastră sunt supreme. Artur Silvestri a intruchipat acest ideal,cărţile sale având sinceritate , adâncime şi credibilitate.

Autoarea cărţii „ Vocaţia căii singuratice”, a reuşit să surprindă generozitatea cu care profesorul ni se dăruia nouă tuturor românilor,readucând în prim plan momente din exemplara sa lecţie de viaţă şi luminând totodată multe din sensurile profunde ale cărţilor sale,valoarea stilului său atât de personal, cerul său sufletesc,cum atat de frumos spunea Mariana Brăescu Silvestri în preambulul acestei cărti.

Cartea- Vocaţia căii singuratice -este o adevărată carte poem, din care reînvie fiinţa omului şi cărturarului Artur Silvestri. Un Om ,o viaţă,un destin de excepţie,care vor dăinui în mintea noastră cu toată aureola pe care i-o conferă propriile lui cărti şi fapte.

MAIA CRISTEA-VIERU

I. O ştiinţă fără oficianţi. Ceea ce se numeşte, de vreo 50-60 de ani, „eminescologie”, are mai mult pretenţia de a fi expresia unei ştiinţe. Nu există ştiinţa ca atare, în sensul că nu are instituţiile aferente necesare. Nu există în nomenclatorul naţional de meserii şi profesiuni aceEa de „eminescolog”. Nu-ţi poţi da doctoratul în eminescologie ca ştiinţă – ci doar în alte ştiinţe umaniste, având doar tema „Eminescu” aşa cum ai avea tema „Titu Maiorescu” ori „Ion Creangă”, etc. De altfel, cuvântul ca atare, eminescologie, a fost primit în dicţionare târziu. Îl veţi căuta zadarnic în „Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici” scos la „Editura ştiinţifică şi enciclopedică”, în 1987, de Nicolae Andrei -  şi în oricare alt dicţionar românesc de până la 1989. În acest an, la presiunea ediţiei Eminescu ce se lucra cu atâta energie, în Suplimentul la „Dicţionarul explicativ al limbii române”, scos de Institutul de lingvistică al Academiei,  apare prima dată termenul, glossat: „ştiinţa despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu” – şi explicat în paranteză: „după dantologie”. Nu toate numele proprii (de scriitori, oameni politici, artişti în general) creează ştiinţe eponime; în cultura română numele lui Eminescu este, poate, singurul – iar culturile mari ale Europei au, fiecare în parte, asemenea ştiinţe eponime pentru câteva nume ilustre din interiorul lor. Consemnarea termenului „eminescologie” într-un dicţionar academic s-a făcut cu scopul şi speranţa că această ştiinţă (numele este format, după cum vedem, cu „logos”, definirea universală a ştiinţelor) va deveni cu adevărat ştiinţă. >>>>

Doua edituri, Banatul si Artpress, si doi autori, Ioan Hategan si Maria Carmen Pirse, au realizat o carte de o eleganta ceremonioasa intitulata “Premiere si prioritati timisorene”. Acest prim volum debuteaza cu anul 1154 si se termina la  1900.Pentru a satisface curiozitatea cititorului, voi reproduce cateva asemenea prioritati care  sunt de natura sa confere locul de ” frunce ” nu doar Banatului ci si Capitalei sale.Pelbart , calugar franciscan,nascut la Timisoara 9 1453?15020 este unicul autor de incunabule de pe teritoriul Romaniei.Primul sitem de alimentare cu apa a unei localitati cunoscut in Romania in sec. al XV-lea;cea mai veche fabrica de bere de pe teritoil romanesc a fost infiintata la  1 ianuarie 1716;la anul 1729, Cazarma Translivaniei ( demolata  ]n perioada 1961-65) a fost cea mai lunga  cazarma din Europa;la mijlocul sec. XVIII, contele Merci, guvernatorul Banatului ordona realizarea unei  instalatii hidraulice caree ridica apa din Bega, o filtreaza si o  introduce in Cetate prin canale subterane. La acea data mai aveau asemenea instalatii doar: Londra, Paris si Augsburg:  la 1745 se construieste spitalul municipal, inaintea celui din Budapesta si a lui Allgemeine Krankenhaus din Viena; la 1753 se deschide stagiune teatrala, a treia din fostul imperiu austriac, dupa Viena si Budapesta;, >>>>

“Ca un luceafăr am trecut prin lume”.

Cum se vedea Eminescu pe el însuşi ? Care era conştiinţa sa de sine ? Răspunsul pe care şi-l dă apare încă de la 18 ani : “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor aşa cum soarele soarbe un nour de aur din marea lui de amar” (ms. 2254,f.18), afirmaţie completată cu versul din postuma Replici: “Eu sunt un geniu, tu o problemă”. În postuma Cărţile, poetul scrie evocând pe Shakespeare : „S-aduc cu tine-mi este toată fala”.

Ca atare, Eminescu şi-a recunoscut de timpuriu condiţia   genială, privind-o ca pe un adevăr  obiectiv, o realitate faţă de care avea o responsabilitate cosmică. Paul Zarifopol scrie despre cele două versuri din cuvântul Demiurgului – “Tu eşti din forma cea de ‘ntâi / De vecinică minune” : sunt “cuvintele cu care, simplu şi superb, geniul poetului român se apostrofa, nemărturisit, pe sine însuşi”.

Care sunt trăsăturile geniului? Arthur Schopenhauer consideră că geniul posedă o structură spirituală şi o menire diferite faţă de omul obişnuit. Regăsim în efigia descrisă de filozoful german însuşirile portretului spiritual al lui Eminescu.

Geniul, este inteligenţă pură, imaginaţie creatoare depăşind covârşitor utilitarul. Dacă actul de cunoaştere  al talentului este discursiv, la geniu procesul cognitiv aparţine intuiţiei care scurtcircuitează voinţa în favoarea intelectului, astfel că – în poezie, în artă -  are loc revelaţia fulgurantă a unui nou adevăr . >>>>

Cartea “Ofrandă aproape fără grai” a fost scrisă cu pana sufletului şi se cade a fi citită cu ochii sufletului.

Imi doresc să pot reda în cuvinte, aşa cum se cuvine, ceea ce, pe plan spiritual, înseamnă pentru mine această carte. Şi mă refer strict la faptul că nu orice gând sau orice simţământ se pot descrie în cuvinte.

Pe măsură ce înaintam în miezul acestei cărţi, creştea în mine regretul, pe de o parte pentru neaşteptata plecare în veşnicie a celui ce a scris-o, Artur Silvestri – cărturarul, istoricul, iar pe de altă parte regretul că din cauza timidităţii cu care m-am născut, nu am dat curs la timp îndemnurilor inimii, spre a afla răspunsuri la unele dintre întrebările de taină ce-mi sălăşluiesc în suflet şi ard ca focul. Mi se ivise ocazia să cunosc, deşi nu personal, omul potrivit, eruditul Artur Silvestri, căruia Î.P.S. Antonie Plămădeală i se adresa în scris: “… pe câte portative ale spiritului vă încercaţi gândurile şi cuvintele, fiind dintre cei cu posibilităţi de a cuprinde uşor mai multe octave”.

Cartea “Ofrandă aproape fără grai” este doar o părticică din “misiunea” avută de autor în timpul şederii pe Pământ. Adică de a aşeza la loc de cinste, spre “pomenire”, de a “bine-cuvânta” numele unor Oameni ce cu Faptele lor au contribuit la clădirea istoriei Neamului Românesc “lume de popor cu stea în cer şi acoperit, prin văluri apărătoare, de nenumăraţi îngeri păzitori” (pag. 9). >>>>

„Eu sunt un creion în mâinile lui Dumnezeu.

El scrie ceea ce vrea.”

-Fericita Tereza de Calcutta-

De-o bună lacrimă de vreme, un poet se autodefineşte: Fiul Munţilor Apuseni.

În inima Şagului, în istoricul Ardeal care se poate traduce „dealul cu har”, simbioza om-natură  îşi află în creaţia lui Nicolae Nicoară Horia un temei fericit, preschimbat demult în destin.

Şi poate că Munţii Apuseni, nicicând n-au fost mai slăviţi în cântec şi-n vers decât aici, în paginile acestui poet care, cu discreţie şi har îşi transmite ca un profet, gândurile şi simţămintele, dăruite fraţilor săi de suferinţă şi de istorie, moţilor din care îşi află sorgintea.

Strigătul munţilor e implantat în fiinţa sa pentru totdeauna ca un jungher pe care trebuie să-l poarte în piept, pentru că  dacă l-ar scoate, durerea şi sângerarea ar fi fatale. E durere şi bucurie, chemare şi dor, e vis şi împlinire, suspin, loc de refugiu, loc de martiriu, biserică, icoană, altar de jertfă, credinţă, speranţă. E temelie. E Olimpul pe care se nevoieşte omul să-l urce. >>>>

Conştiinţa despre tine însuţi conduce spre înţelepciune; dar când descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu o conştiinţă vastă despre fiinţa Omului , gândim că adevărata înţelepciune glisează în exterior , îndepărtându-se de miezul cald şi calm al vieţii.

Ceea ce descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu ,este mai mult decât conştiinţa despre sine .El aprofundează timpul şi substanţa , pentru a găsi corespondenţe umane :”N-o răspândi , nu pune om s-o ducă/ în hainele cu sânge:las-o jos /rotită-n sul şi vino mai aproape /de umbra casei mele ,frate palid .(Nu spune) .

Fericirea poetului de a-şi fi găsit „credinţa” în poezie este profesiunea celui care , lovit mereu de destin , nu se va fi îndepărtat niciodată de la luciditate . Acel”Punct de sprijin”,vezi poezia cu acelaşi titlu , era pentru poet un loc ,în spaţiu şi timp , cu ajutorul căruia putea să evadeze ,conştient,că „ieri” nu poate fi rupt de viitor . Poetul cu ajutorul poeziei doreşte descătuşarea spirituală , pe care o găseşte în ocurenţa metalului şi metalizării , întrucât în social era imposibil,datorită dictaturii.Evadarea în mineral nu este altceva decât refugiul în faţa prezentului . Era convins că sufletul lui refugiat în mineral (cristal  şi  var) este un mijloc de scăpare,însă era convins că fericirea pare înscrisă dinainte .Iar bucuria simulată este asemeni sentimentului cel simte naurfagiatul pe un ţărm salvator :”şi cum cobor , şi cum sub tălpi încerc / s-aleg de noapte pietrele ţestoase , /abia-nţeleg din care parte-mi şterg /palorile pe piept alunecoase.(„Insula-Punct de sprijin”). >>>>

(VII)Oriunde-s eu, e locul de osândă

Şi  aerul miroase a tortură:

Pofte cu nări umflate stau la pândă,

Gata-a-mi târâre maţe, cărni şi zgură.

Dar sub durere, ţipăt, chip de sânge,

Stă neclintită  Roata de Lumină:

Întinse mădulare, ea îmi frânge,

Dar, tot la ea, oştiri de magi se-nchină.

Tâlhar şi sfânt, cu dreaptă  jumătate,

În mine se izbesc şi se frământă.

De-aceea nu se-ncheagă  în cetate

Fiinţa mea de demonie frântă  -

Şi unde-i faţă-acum  -  apoi e spate

Şi nu mai ştiu când ţipă  şi când cântă.

*

(VIII)Mi-am  făurit din flori o-ntreagă ţară

Şi-o cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri  -

De nicăieri nu se ridică  plângeri,

Iar din corole băsmuieşte vară.

Ridic palate din puteri de rouă,

Iar rugăciunea o păstrez în crini;

Cu ochi de mir, albastrele jivini,

Din candela iubirii, iau lumină  nouă. >>>>