LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

Al.Florin Ţene - „Ziua a şaptea după Artur“, Ed. Contrafort, Craiova, 2009

Apropierea celor doi scriitori, filozofi şi promotori ai culturii Artur Silvestri şi Al. Florin Ţene atraşi ca de un inefabil magnet, se deduce din operele lor scrise şi din prietenia lor.

Ziua a şaptea după Artur, cartea autorului Al. Florin Ţene, apărută la Editura Contrafort din Craiova, 2009, scrisă la scurt timp după ce Artur i-a rămas prezent în scrieri şi în gând,   acum doar în amintirea câmpului fluid al gândurilor sale mai apropiate sau îndepărtate, este cartea care  respectă destinul autorului –acela de a face bine.   Cartea poetului Al. Florin Ţene  construieşte punţi peste veacuri, conţine adevăruri veşnice vis-a-vis de Artur Silvestri în cadrul lui de viaţă şi nu numai. Simţim acestea, prin intermediul poeziilor lui Florin Ţene, prin cercetările lor necontenite, cu reacţii şi schimbări, cu împliniri şi neîmpliniri, cu desăvârşire sau înfrângere, cu evadări sau depăşiri de sine.    Eveniment socratic de memoria ta consemnat/Să rămână prin noi mai departe, /Tăcut şi înţelept te-ai înălţat precum un sfânt /Rămânând, acolo Sus, în Marea Carte/Iubire pentru neam şi Lumină în Cuvânt. “Lumina din Acrostih” pag. 7.

Versurile croiesc drumul limpezirii unor lucruri în clipe nesfârşite. Credinţa e bogăţia sufletului, ce ne susţine şi înalţă susţine poetul.     Lumea este în concurenţă cu ea/ Şi mai puţin se uită spre Tine sus,/ Tu, Doamne, eşti Călăuza mea/ Când din morţi înviază Iisus. „ A înviat Iisus”pag. 15. >>>>

THEODOR RĂPAN, Poştalionul de seară. File din jurnalul unui heruvim, Editura Semne, Bucureşti, 2005. Desene de Damian Petrescu.

Precum un modern menestrel strunindu-şi lăuta pe harfele vântului, Theodor Răpan, cântă serenade Domniţei  sale Poesis. Nimic nou. Numai că sunetele scoase din alăuta sa, întrec cântecele rapsozilor, îndeobşte, care  se nevoiesc a descifra notele cereşti ale Zeului Eol.

Fie că vrei să le spui poeme în proză, poezie poematică, poezie ritmată, rimată, proză poetică, proză imagistică, oricum le-ai numi – aceste bijuterii de mărgărint care fac obiectul volumului  mai sus citat, au darul de a îmbunătăţi ochiul şi inima şi a te purta pe meleaguri fabuloase. Cu toate acestea, ele-l definesc pe poet, lăsând un văl subţire de inefabil să-l învăluie, să ne învăluie-mpreună, într-un dans de naiade, ori măcar  într-un dans nesfârşit de păsări flamingo. Prin vălul de tul se poate întrezări conturul zenitului spre care te poartă închipuirea.

Un Poet şi un Nume care conţine în sine, Numele lui Dumnezeu (Theo) – nu putea şi nu se cădea să  treacă neobservat. Şi el e observat, cultivat şi curtat de nume remarcabile ale culturii române, care şi l-au revendicat drept emul: Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei, Cezar Ivănescu, Artur Silvestri, Alexandru Andriţoiu, Tudor Opriş, Aurelian Titu Dumitrescu şi mulţi alţii, care nu mai trebuie validate de timp ori de publicul cititor, pentru că şi-au dobândit deja, dreptul la nemurire. >>>>

Am visat urât şi m-am sculat tulburat şi înfiorat. O presimţire rece mă paralizase. Nu am înţeles de la început despre ce este vorba, dar m-am trezit cu o presimţire sumbră. Mă duceam la Bibliotecă şi înainte de a ajunge, am văzut o sală de lectură de formă ovală, înclinată spre dreapta la circa patruzeci şi cinci de grade şi aflată în cercul de jos al cifrei opt. Şi, mai departe, o a doua sală deasupra, în a doua buclă a aceleeaşi cifre opt. Şi dintr-odată acestea două şi-au schimbat locurile, în sens contrar acelor de ceasornic. Un opt care desenează cu încetinitorul parcă, un semicerc. Moment în care am auzit sau mi s-au fixat în memorie, nu aş putea să spun cum, aceste cifre: 10.28 – 11.26 Zece-douăzei şi opt – unsprezece, douăzeci şi şase.  Şi pentru că m-am trezit imediat, le-am scris pe o bucată de hârtie să nu le uit.. Adesea în somn, când visează, omul ştie de la sine anumite lucruri. Şi presupunerea că este sau că ar putea să fie vorba de ora 10.28 şi de ora 11.26. Dar în vis nu am avut nici un semn sau precizare că ar fi vorba de timp.

De parcă ar fi vrut cineva să spună : de la ora 10.28, până la 11.26. Practic, o oră fără două mnute. M-am sucit, am tras de mine să văd ce semnificaţie ar putea să aibă pentru mine sau pentru destinul meu. Şi pe măsura trecerii timpului, mă simţeam încruntându-mă, pentru că nu prevedeam nimic de bun augur. Figura geometrică asimilată perfecţiunii, este cercul. Cifra opt ca semnificaţie am interpretat-o în felul următor: cercul de jos – viaţa aceasta pământească a oricăruia dintre noi. Iar cercul de sus – cealaltă viaţă când se încheie cea de jos şi continuă sub o altă formă, în plan superior. >>>>

Fără să  exagerăm, putem afirma că încă de la începutul activităţii sale de exeget al artelor şi de estetician, profesorul şi medicul George Popa a fost posedat de un spirit puternic şi înalt, cel eminescian. Din aceste raţiuni, după ce a investigat tărîmul mai multor arte (literatura, pictura, sculptura şi muzica), precum şi substanţa marilor filozofii ale lumii (hinduismul, budismul, presocraticii, Platon, Bruno, Spinoza, Kant, Schopenhauer, Heidegger ş.a.), George Popa s-a întors întotdeauna mai bogat şi mai profund, la poetul naţional. Graţie acestui orizont de cunoaştere cuprinzător, Domnia-Sa face apropieri inedite şi deschide perspective incitante în abordarea operei eminesciene, practicînd un comparatism subtil, sans rivage. Stau mărturie, în acest sens, pe lîngă impresionantul număr de studii şi articole, volumele: Spaţiul poetic eminescian (1983), Prezentul etern eminescian (1989), Spiritul hyperionic sau sublimul eminescian (2003), Libertatea metafizică eminesciană (2005) şi Deschideri metafizice în lirica lui Eminescu (2007).

Dintru început, trebuie să evidenţiem perfecta adecvare a discursului critic la opera examinată. Poet de concepţie, mistuit de o insaţiabilă sete de absolut, care, în procesul de creaţie. se transformă în plăsmuiri lirice grandioase, opera lui Eminescu se cerea interogată cu metode de cercetare adecvate conţinutului său, respectiv, investigaţia metafizică şi, drept corolar al acesteia, proiecţia în sublim. „Eminescu – scrie George Popa, justificînd acest demers – nu doar a teoretizat, a experimentat cugetarea, ci a trăit efectiv ceea ce a gîndit, acele fulguraţii intelectuale cu ajutorul cărora a deschis orizonturi vizionare întrezărite doar de cei rari şi, din acest motiv, greu accesibile, denumite de el însuşi sublime revelaţii ale misterului etern. Or, aceste străfulgerări ale intelectului au constituit pentru autorul Luceafărului, momentele cele mai intens vieţuite ale eliberării spirituale”. (1) >>>>

Într-un eseu mai vechi, ce s-a bucurat de oarecare atenţie din partea cercetătorilor literari şi, evident, din partea creatorilor de literatură, a poeţilor îndeosebi, cărora – celor tineri – le este, de altfel, dedicat, în mod explicit, propuneam, cu modestie şi bună credinţă, o distincţie, utilă, cred, cel puţin din punctul meu de vedere: anume, separarea, teoretică, răspunzînd separării din realitatea textuală, dintre poezia religioasă şi poezia mistică.

Dacă o atare dihotomie este acceptată şi dacă, în demersul hermeneutic, ea este pusă în lucrare, în act, atunci se elimină, măcar în parte, confuzia ce domneşte, în genere, în acest domeniu al creaţiei de factură spirituală – se elimină amestecul dintre textele ataşate, precumpănitor, cultului, cele în care trăirea misterului este mediată de ritual, şi textele ce exprimă relaţia nemijlocită a eului cu Marea Instanţă pnevmatică.

Trebuie adăugat, desigur, că disjuncţia poezie religioasă – poezie mistică rămîne, în mare măsură, doar orientativă. Fiindcă nu se pot introduce, în spaţiul, în teritoriul poeziei, clasificări rigide, intransigente, imuabile, lipsite de fluenţă şi dinamism, nu i se poate aplica lirismului o sistematică specifică ştiinţelor cosmologice. Dar unele linii de forţă, unele orientări şi elanuri sufleteşti, unele direcţii stilistice şi procedee retorice, unele diferenţe de arie şi de intensitate pot fi sesizate. Între ele, însă, şi prin ele, pulsează lumea infinită, şi fascinantă, a nuanţelor. Palpită mulţimea şi diversitatea entităţilor intermediare.>>>>

Veronica Balaj a publicat cărţi de  călătorie, romane subtil     sentimentale, jurnale, poezii care au fost traduse în numeroase limbi străine, interviuri cu personalităţi ale timpului nostru. Poet, prozator sau jurnalist, eseist sau comper, a fost prezentă pe câteva continente. Scriitor al prezentului, ea îşi sprijină demersul pe un bun simţ inatacabil. Are (avea) o vitalitate care îi permitea demersuri solare, stenice. E politicoasă cu cititorul cu care intră în dialog confratern. Compătimeşte cu dânsul, îl consolează, i se mărturiseşte, scriam cu altă ocazie. Partitura lirică ţine (ţinea) şi de confesiune şi de iubirea pe care autoarea e/era capabilă să o exprime. Ultima ei carte vine după o altfel de scriere — un bocet. Un om foarte apropiat, aflat în preajmă a dispărut şi autoarea ne vorbeşte despre prezenţa/absenţa lui. E vorba de o desprindere de lumea aceasta — aşa cum este ea. Experienţa morţii (a morţii celui din preajmă) conotează o altă înţelegere a lumii.

Steaua scepticismului pluteşte peste aceste poeme pe care conorăşeana noastră de odinioară, doamna Julia Schiff, ni le prezintă în versiune germană. Sunt versuri în care lumea prin care trecem nu este cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai îmbietoare cu putinţă. Suntem regăsiţi într-un univers în care evenimentele nu mai sunt splendide, frumoase, mirabile: se înscriu în paradigma căderii. >>>>

Pornind de la finitudinea condiţiei umane, Nietzsche caută să redescopere „cărarea pierdută” către empireu. În lucrarea „Werke” filozoful caută un simbol prin care să înţeleagă „sensul religios” ca un reazem supranatural. Reânodând firul din prima perioadă a creaţiei sale, în care zeii greci îşi găsiseră loc în omagiile sale, Nietzsche consemnează în „Amurgul idolilor” dorinţa de întoarcere a lui Dionysos, aceasta constituindu-se ca un testament: „Nu cunosc un simbolism mai înalt decât acest simbolism grec, cel al cultului dionisian”.

Filozoful abandonează armele revoltei sale contra zeilor la poalele miticului Olimp. Aura de „teologie negativă” (cum scria Heidegger în „Nietzsche” Gunter Neske Verlag, Pfullingen, 1961, Zweiter Band, p. 348), pentru gândirea nietzscheană, a însoţit tot timpul mersul gândirii sale. Acesta prin lucrările lui din anul 1888 a pregătit preschimbarea „teologiei negative” în “teologia pozitivă“, ce ne aduce în plin plan contradicţia nietzscheniană, ce trece de la „asfinţitul zeilor” la pregătirea spaţiului pentru „apoteoza” lor. Perceput ca demolator de idoli, ca oponent faţă de tradiţia culturală, ca iconoclast faţă de orice autoritate spirituală în afară de aceea a spiritului propriu, Nietzsche ridică statui în opera sa altor idoli noi. >>>>

,,Părintele Daniil de la Rarău poate fi socotit cel mai mare imnolog şi poet mistic român, un mărturisitor şi sfinţit mucenic, model şi ajutor deopotrivă monahilor şi intelectualilor creştini ortodocşi. Prin sfinţenia vieţii sale a mărturisit credinţa ortodoxă prin cuvânt şi faptă, prin scrierile şi minunile săvârşite în timpul vieţii şi după mutarea la viaţa cea veşnică, prin sfârşitul său mucenicesc. (…).

Întâlnirea cu părintele Daniil – prin intermediul scrierilor sale – este o întâlnire de sărbătoare, directă şi rodnică, într-un prezent viu, sfinţitor.

Întâlnirile cruciale, în ordinea Duhului, nu sunt întâlniri cu persoane prezente cu trupul printre noi. Ele au ceva de mesaj tulburător, de izbucnire în destinul propriu al unei chemări care te umple de bucurie şi de frică şi te subjugă prin afinităţi, admiraţie, evlavie. Sunt întâlniri care te obligă să  mulţumeşti şi să dai mărturie despre ele, spre a împărtăşi darul şi altora, fie şi numai ca să nu-l pierzi şi ca să se înmulţească, aşa cum spune părintele.

Un destin neobişnuit, în care străbate şi se manifestă cu putere chemarea, de dincolo de fapte, oameni şi evenimente.

O astfel de viaţă este prin ea însăşi o pildă care îşi are, peste timp, rostul ei – acela de a fi transmisă şi de a lumina, mai departe, alte destine. >>>>

Purgat de ruga …

Il  insoteau si trenurile si gara –

Chiar si iubita sa , pe nume : Buzunara  !…

Se zugravea: plutea in aer un curind serios al incintei – un metropolis :

Parea un cazinou dezafectat ; o farmacie croma si neutral ;

Nimeni nu era identic cu

Nimeni –

Fara ecou doar clima, cu-aerul ei distins de-agorasema ,

Parea fericita cu ea insasi …Fulguia !

“Eu sint orasul “- mi-a raspuns episcopul !?

{ iarasi si iarasicel care )

Dupa modul in care-si arbora anii –

Ar fi putut sa ninga si singur !… >>>>

PAŞII LUI PROMETEU

O pământean de-al nostru ,

tu Prometeu , ce să facem ,

nu ştim urmarea ?

Hermes e când cu războiul ,

comerţul ,

cu păcălelile ascunse

la  nesfârşit ,

atâţia răspund  în locul

lui Apollo ,

e dragă chemarea ,

limpede replica :

toate stau în coadă  de peşte –

mai clar nu se poate ,

nu-i nici visarea .

Uite –datul cu bobii totul împarte ,

certurile continuă cu împăcări ,

speranţele cu eterne abandonuri ,

câştigurile , pierderile ,

apropieri de clipa despărţirii .

Eu n-am timp de preziceri ,

fapte şi isprăvi şi fapte , >>>>

Omul este măsura tuturor lucrurilor, spunea Protagoras din Abdera, dar Dumnezeu este măsura tuturor oamenilor şi a întregii creaţii.

Omului i s-a dat să fie măsura tuturor lucrurilor (Pantón, métron anthrópos). Protagoras a intuit bine, dar el este aşa numai în măsura în care stă în directă legătură cu Cel ce i-a dat acest privilegiu, Dumnezeu. Când legătura aceasta esenţială este ruptă, omul nu mai este măsură, ci antimăsură, el nu mai creează şi nu mai este partener cu Dumnezeu (sinergie) la menţinerrea şi guvernarea lumii, ci trece de partea uzurpatorului, a celui pe care Iisus l-a văzut ca un fulger căzând din cer (Luca 10, 18).

În Cocoşul negru Victor Eftimiu o spune în mod biblic şi teologic, într-o tiradă a lui Lucifer: „Am fost înfrânt în ceruri, rămasu-mi-a pământul/De nu pot face singur eu stric ce face Sfântul”.

Atunci când a primit sarcina de a da nume lucrurilor, omul a fost cooptat în lucrarea de guvernare a lumii. Această cooptare este un privilegiu şi un dar pe care poţi să-l primeşti sau poţi să-l pierzi.

Cum am spus, omul este măsură a tuturor lucrurilor câtă vreme rămâne legat de Cel ce i-a dat darul, sursă din care-i vin puterea, inspiraţia, capacitatea.

Tendinţa omului de autonomizare, de înlocuire a concepţiei teocentrice de viaţă cu cea antropocentrică, îl separă de Dumnezeu; în acest caz, capacitatea lui devine incapacitate, inspiraţia confuzie, puterea neputinţă. >>>>

INVOCAŢIE

Vino-mi-te, vino iară,

Şi te adă, adă-mi-te,

Să aprinzi o stea amară

Dintre stele năruite.

Adu-mi viaţă din murire,

Trage-mi cerul în priviri,

Mlaja întru nălucire

Pân’ la primele iviri

Ale tainicei Selene

Raiul înviind în gând

Când se prăbuşeşte-n vene

Sângele de dor, plângând…

Vino, palide  Luceafăr,

Ca pe valuri reci călcând

Din imperiul încă teafăr

Părăsit de nu ştiu când…

Şi mai adu-mi strop de rouă,

Apă vie şi nectar

Să-mi acoperi – pleoape – două

Cu parfum de flori de har;

Că-n grădinile celeste,

Al Veronei sfânt Emin

Ne va fi, ne-a fost, ne este

Pururi românesc destin! >>>>

(Lui Eminescu)

Luceafăr viu

Cînd pradă chinului

Surîd seninului

Peste pustiu

=================

Şi cupa vinului

Înalţ destinului

E că te ştiu

=================

Dacă vîltorile

Mi-ascund comorile

Căii de lut

=================

Ascult ninsorile

Şi-ţi iau scrisorile

De la-nceput

=================

Mi-s rădăcinele

Pline de binele

Supt din străbuni

=================

Crengile-mi ţine-le

Cu nu puţinele

Înţelepciuni

=================

Din fundul mărilor

Dat frămîntărilor

Celui nisip >>>>

Motto: ”Critici voi, cu flori deşarte,

Care roade n-aţi adus –

E uşor a scrie versuri

Cînd nimic nu ai de spus.”

(Criticilor mei, M.Eminescu)

La 120 de la moartea sa, ”Pentru noi, aici în Israel, Eminescu este viu, l-am luat cu noi şi-l creştem mai departe în sufletele noastre”.

http://www.youtube.com/watch?v=SMMm4E6C6KA

Nasa a pus numele lui Eminescu unui crater de pe planeta Martie, considerat poet naţional al României:

https://sse.jpl.nasa.gov/multimedia/display.cfm?IM_ID=6144

Iată ce înseamnă Eminescu pentru unii israelieni originari din România, pentru cei care mi-au acordat interviuri pe această temă:

Dr.DOREL SCHOR (scriitor umorist, gazetar şi cronicar plastic israelian de limba română):

Am copilărit la Botoşani;

Am absolvit liceul Laurian din Botoşani;

Am fost student la Institutul de Medicină din Iaşi…

Apoi am lucrat ca medic în judeţul Botoşani şi am colaborat mulţi ani la ziarul judeţean ”Clopotul” şi o vreme am fost secretarul literar al Teatrului Botoşănean, numit (cum nu?) ”Mihai Eminescu”. >>>>

SCRISOARE LUI EMINESCU (I)

„Bădie Mihai!…

Pe tărâmul acela al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinăreşti, ţi-o fi dor de ţară, de codrii şi pâraie, de holdele pârguite şi fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforată, de lună şi de luceafăr, de stele şi de plopii singuratici. Ţi-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume şi în suflet. Oi vrea să ştii câte împliniri s-au zămislit pe de-a-întregul, câte vifore ne-au spulberat speranţele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.

Dulcea ta Românie a fost adesea otrăvită, acrită şi amărâtă de lifte din patru zări venite să ne ceară pământ şi apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită, ciopârţită, i s-au tăiat picioarele şi mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii şi i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige „Victorie”, să blesteme, să se roage, să geamă şi să scrâşnească. Gloriile şi le-a plătit cu fluvii de sânge, dar laurii, au încununat frunţile altora; flăcăii ei s-au spetit în ocne şi temniţe, au murit în tranşee şi nici măcar morminte legiuite n-au avut. Dorul ne-a hrănit sufletul şi speranţa. Ne-a fost dor de libertate, de pâine şi dreptate, de cer albastru şi de sărbători, de colinde şi altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din poveşti. Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hămeseala lor din totdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stârni, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume străină şi haină. >>>>

Ca în  marea majoritate a editorialelor sale, şi în ultimul articol, intitulat: „Războiul civil din al treilea mandat” – jurnalistul editorialist Andrei Vartic se dovedeşte a fi un apărător vajnic al Limbii Române, al istoriei naţionale,  al neamului său, al libertăţii de expresie şi al presei libere, care a înţeles că fără luptă aprigă nu va putea birui. El a luptat. Cât l-au ţinut puterile. Ca şi confratele său, Grigore Vieru a înţeles că fără Limbă nu există istorie, fără istorie nu există neam. Fără neam, nu există ţară. Fără ţară nu există oameni ci doar făpturi orfane, străine, singure, abătute.

Vocea lui s-a identificat cu Vocea Basarabiei şi s-a făcut ecou puternic izbindu-se din perete-n perete, din gard în gard, din vad în vad, apoi a urcat în tării să spargă norii şi să pornească potopul. Potopul care ar aduce curăţirea de noroi şi de mâzgă. Apoi vocea s-a făcut aripă, purtată de vânt în cardinalele zări, patru la număr, care se întretaie în formă de cruce.

Şi-a făcut din Cuvânt sabie de voievod şi scut de războinic. Şi-a făcut din Crezul său ideologic şi cel artistic, acoperiş, turn de scăpare împotriva năvălitorilor de orice neam.

Până la un timp, ca şi pe vechii haiduci, l-au ajutat codrii, râurile, munţii, izvoarele, câmpia, ţărâna şi pâinea de-acasă, femeia şi copii lui, bunicul deportat la Magadan şi mort printre străini, căruia doar marea i-a ştiut mormântul. >>>>

Vară. Fierbinte. În anul Domnului 1960.Duminica. La prânz. În cuină, la masa joasă, cioplită din bardă, pe scaune cu trei picioare şi ele cioplite  din bardă, bărbatul, muierea şi copilul îşi scufundă lingurile în strachina ciobită. În liniştea adâncă, ce bălteşte peste sat, sorbitul celor trei  domină încăperea. Prin uşa deschisă a cuinii se poate vedea fântâna cu roată acoperită cu şindrilă, curelnicul şi cocina, uşa grajdului, iar dincolo de gard părul bătrân trecut de suta de ani, cu trunchiul gros ,de care copilul îşi lipeşte adesea obrazul ascultând zumzetul dinlăuntrul său, iar mai departe pădurea, bătrână, adâncă, necuprinsă.

Poarta grea din stejar, scoate un geamăt prelung. Cei trei opresc mânatul lingurilor. Stau cu urechile ciulite, cu privirile aţintite spre colţul de unde ar trebui să apară oaspetele neaşteptat. Pietrişul scrâşneşte sub paşi grei de cizme butucănoase, de cizme militare, ferecate cu potcoave. Apar în formaţie. În frunte   brunetul, tuns perie, cu mustaţă luată scurt cu foarfeca, cu trăsături aspre,tăiate din piatră. Calcă hotărât, neşovăitor, ca şi cum s-ar  afla pe un teren cunoscut, familiar. În urma lui vin doi miliţeni, cu uniformele ponosite, strâmbe, aşezate pe ei parcă cu furca, în batjocură. Privirile lor aleargă hăituite în toate părţile, scormonesc colţurile casei, umbrele, uşile. Pe umăr,  adânc înfiptă în trupurile diforme, cureaua roasă a carabinei. În urma lor, şovăitor, cu capul plecat, târşindu-şi opincile de gumă încălţate peste ciorapii groşi din lână, îmbrăcat cu un laibăr jegos ce abia îi acoperă pântecul revărsat peste nădragii din doc , colectorul. Tot satul îl strigă Băşină. Nimeni nu-şi mai aminteşte de numele lui real. Doar activiştii de la raion îi spun tovarăşul Dumitru. După prenume. >>>>

Ea vine seara si n-o chem.

Si de venirea ei ma tem

Si a prefac ca-s  orb si surd

Cand pe la geamuri o aud.

Ea n-are trup, ea e un fel

De crin cu aerul in el

Ea n-are ochi si-n doua parti

Poarta inele  mari de morti.

Venita ca o taina grea

Se-aseaza  lin  pe fruntea mea

Apoi se muta mai in jos

Spre-al tamplei vulnerabil os

Apoi spre coaste, pina cand

O simt cu ghiarele  strangand.

Sit ace atat de mult si greu

Ca aud cum plange Dumnrzeu. >>>>

Poezia este „timpul” izvorât din spaţiul unui impuls ritmic de existenţă .În acelaşi moment este un loc al metaforei. Fiindcă , în aceste condiţii, metafora caracterizează gândirea poetică, fiind fundamentul acesteia Câmpul magnetic creat de metaforă are proprietatea de a coordona semnificaţiile. Astfel, prin metaforă se realizează inspiraţia poetică, expresie a gândirii. Poeţii de mare anvergură au intuiţia de a organiza metaforele într-un sistem, creând o profundă gândire poetică, cu un bogat fond metaforic.Când abordăm universul unei opere poetice, scriem de fapt despre forţa cu care poetul a ştiut să-şi construiască paleta sa de înţelesuri, subânţelesuri înglobate într-un sistem de semnificaţii,de specificitatea sa, deci despre metafora sa . Esenţa filozofică, la unii poeţi profunzi, se află în câmpul metaforic . Când poetul este el însuşi, adică în metaforă, se realizează o apartenenţă intimă, de profunzime la Idee, într-un univers al conştienţei şi inconştienţei. Metafora este de sorginte filozofică .Un tot filozofic şi liric, inseparabil, se realizează.O impresie de atemporalitate se realizează prin metaforă când realitatea imediată este aparent respinsă de aceasta.Gândirea poetizantă este dată de metafora întâmplătoare, când nu se constituie într-un sistem metaforic.În poezie metafora este o necesitate, dar şi semnul conştiinţei creatoare. Un ritm metaforic există la fiecare poet autenti, specific fiecăruia .Şi Eminescu îşi are ritmul său metaforic, însă, diferit de cel al lui Alecsandri, Blaga, Stănescu, Virgil Mazilescu . Universul poeziei este creat de sistemul metaforic. >>>>

Vorbind despre debutul literar al Elenei Buică, (întâmplat la vârsta septuagenară) nu vom putea trece peste situaţia  oarecum similară cu cea a Ninei Berberova,(1901 – 1993) fenomen al literaturii ruse, care a debutat la etatea de aproape 84 de ani. Intitulată „Oglindiri,” (Ed. Anamarol, Bucureşti 2009) cea de-a patra carte semnată de Elena, ne va atrage atenţia pe parcursul celor cinci capitole, asupra unor conglomerate sentimentale a căror  vibraţii îi definesc stilul, (care întotdeauna se raportează la personalitate) împletindu-se prin subtonuri prezentul, confesat filelor de structură reportericească, şi nostalgicul evocator de referinţă autobiografică, primând imaginea unui autodenunţ tămăduitor,– întrucâtva – al sindromului romantic, după cum ne mărturiseşte chiar domnia-sa: „Dacă nu m-am scuturat total de romantism, este şi din convingerea că romantismul înnobilează, umanizează, apropie mai mult oamenii între ei, dă aripi minţii, sufletului, încântă, dă frumuseţe înfloririi florilor, înfrunzirii frunzelor, şoptitului şoaptelor, sunetului cântecelor de care fiecare suntem însetaţi, ne dă vibraţia caldă a nostalgiei….” (Despre scrierile mele, p. 6)

Desigur, comunicarea socială în cazul Elenei Buică, nu se reduce numai la acţiune, căci cuvintele îi rezumă în acelaşi timp reacţiile afective, selecţia şi ordonarea experienţelor trăite. Avem să observăm delicateţea sentimentului, ritmicitatea crescândă a acestuia, de la gradul modernităţii structurii sociale canadiene, la secvenţialitatea barocului rustic al satului românesc, conturată ca o litografie sentimentală, aninată pe un perete, într-un apartament de zgârie nori din Toronto: >>>>

DOAMNE, PRIN TINE, UNIVERSUL ÎL SIMT

O, Doamne,

prin Tine

universul îl simt

cum tresare:

proaspăt ca  dup-un somn

ca dup-o înserare

Totul în el e

numai nedumeriri şi mirare

Simt linia orizontului

în jurul inimii mele

ca un balsam pe-o rană

Lasă-mă să fiu

umila mreană

care nu ştie că piere

O, acest leagăn enorm

în care m-afunzi

când adorm

e singurul balsam

pe care-l mai am

pentru copilărie

Pentru copilăria când

nu mă întrebam

de ce tresar

sau de ce respir

Eram! >>>>

Subiectul meu a fost Deşteptare şi cnută via Andrei Mureşanu, cu patru referinţe “familiare”: Andrei Mureşanu, Onisifor Ghibu, Victor Săhleanu, Alexandru Trifu. Am vrut să fiu hegelian, via Noica, şi să scot, pe lângă teză (deşteptarea), antiteză (cnuta) şi sinteza (până la urmă, gratia, din poemul Gratii de Victor Săhleanu:)

Între noi doi – gratii

şi nu ştim care dintre noi este înapoia lor.

Şi nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)

de colivie (cine are aripi?)

sau de închisoare (cine e temnicerul?)

Mai are sens să vorbim de “afară”?

Spaţiul acesta nu are decât înlăuntruri

dincolo este un alt dincoace

şi ni se pare numai – că putem ieşi

păşind între nori…

Gata adrenalina. Antrenează-te în treacăt, cu teamă de orice biped. Închisorile se regretă sub gardă schimbată. Rugile din puşcării – înviază sufletele noastre şi iartă-ne nouă greşelile dialectului. Lumea e altfel decât ţara noastră, noi nu mai avem voie să fim.End of everything. Din cât laur aş muri? Slobozia Veche. Olahus în Orăştie. Moise Vodă. Wind Symphony. Din ce m-am exclus pentru a mă salva? N-o să piară iarba duşmană, mă recunoaşte. – din verde grâu pironul azurului pe frunze. Trei: deşteptarea, cnuta, cometa. Nondual(ă): gratia. De unde, dialect advait, dialectică advaitină, Noica povestind despre Hegel. >>>>

~ 1 ~

Nemurirea este eternitatea clipei.

~ 2 ~

Nemurirea este îngerul care te trezeşte din moartea propriului tău destin.

~3~

Nu există moarte mai adâncă decât în nemurire,atunci când a dispărut definitiv viaţa ce va muri.

~4~

Nemurirea se regăseşte într-o clipă, pe când viaţa se pierde în anii grei scurşi la picioarele morţii.

~5~

Nemurirea este libertatea destinului de a-şi recunoaşte propria sa moarte în faţa eternităţii.

~6~

Ce poate fi mai efemer decât timpul în faţa nemuririi?

~7~

Nemurirea este jocul la care viaţa pierde mereu.

~8~

Nemurirea este visul morţii de a deveni  viaţă eternă , deci de a muri, etern, câte puţin, cu fiecare clipă trecătoare. >>>>

FRUMOSUL NU PLÂNGE

Ce nu-i mic şi nu-i peste măsură ,

şi-i inspirat

duce bunul nume pe oriunde trece ,

Cum poate plânge bucuria ?

iată motivele pentru a fi zeu

vrem fertilitate , ordine sub glasul nostru

împărătesc ,

hidosul îl scrutăm , îl împingem

să plângă –n voie în casa lui  din iad ,

să-l ardă focul …,

doar Apollo l-a avut tată pe Zeux ,

s-a născut din farmece ,frumoşilor

le stă bine între frumoşi ,

încântare pe insulă , cine a mai semănat

cu soarele ?  legenda pare adevăr ,

îi place sufletului , cum să nu râdă ,

să nu viseze   ?

suferinţă sub palmierii  pe care nici nu-i vedem ,

palmierii mulţimii oropsite .

Bine, nici urâtul nu plânge de-i mare ,

Urâţilor staţi între ai voştri ,

Poate ajungeţi zei , >>>>

Comemorare religioasă şi culturală la 6 luni de  la plecarea spre veşnicie a scriitorului şi marelui promotor cultural Artur Silvestri, organizată de soţia sa, scriitoarea Mariana Brăescu Silvestri, s-a desfăşurat punct cu punct conform promisiunilor domniei sale. În dimineaţa zilei de sâmbătă, Casa memorială Artur Silvestri, cu biroul de lucru al scriitorului amenajat în interior şi cu un mare panou afişat în exterior, purtând fotografii ale maestrului(din tinereţe şi de la maturitate) era  pregătită pentru ziua comemorării.

Maiestuoasa Troiţă maramureşeană înălţată in memoriam Artur Silvestri, pe un soclu de piatră în faţa Casei memoriale, aştepta să fie sfinţită. Alături, pe un mare panou, chipul scriitorului însoţit de un un extraordinar epitaf, ofranda poetului Teofil Răchiţeanu:

„Pâlpâie, nouă, deasupra lumii o stea…

O proaspătă lacrimă, Doamne, de-a Ta?

Ori poate sufletul lui Silvestri Artur

Care de sus luminează cu focul lui pur?”

În jurul Troiţei s-au adunat întâi localnicii: reprezentanţi ai instituţiilor locale şi mulţi săteni, emoţionaţi de eveniment. Au sosit apoi scriitori şi alţi oameni de cultură de la Bucureşti, Botoşani, Cluj, etc, dar şi din străinătate. O delegaţie numeroasă de scriitori, critici literari şi de artă, jurnalişti, alţi oameni de cultură, condusă de dl.prof univ.dr.Cătălin Bordeianu, directorul Bibliotecii judeţene Gh.Asachi, a sosit de la Iaşi, de la a XVIII ediţie a Salonului  Internaţional de Carte, manifestare prestigioasă desfăşurată în aceste zile la biblioteca ieşeană. Şi chiar vremea s-a pregătit, contenind vântul şi ploaia

Un sobor de 5 preoţi, condus de părintele protopop a oficiat o înălţătoare slujbă de sfinţire a apei  şi a Troiţei, urmată de rugăciunile de pomenire a robului lui Dumnezeu  Gabriel Artur, la 6 luni de la plecarea spre veşnicie. În marea catedrală naturală, mărginită de munţii acoperiţi cu brazi semeţi, ecoul care ducea departe sunetele rugăciunilor şi cântărilor religioase, amplificându-le, a făcut să vibreze şi mai mult emoţia în sufletele participanţilor şi, multora, să li se umezească ochii de lacrimi. Pr Ion Irina,  paroh de Ceahlău şi pr dr. Alexandru Stănciulescu Bârda, din Mehedinţi, au rostit cuvântările foarte potrivite momentului, arătând importanţa ridicării Troiţei ocrotitoare a locului şi subliniind importanţa evenimentului cultural al amenajării  Casei memoriale Artur Silvestri pentru localitate. „ Este o mare cinste pentru dumneavoastră, locuitorii comunei Ceahalău”, a spus pr.dr. Al Stănciulescu, îndemnând pe toţi să cinstească Troiţa şi să aibă grijă de aceasta şi de casă. D-na Mariana Brăescu a mulţumit pr. Ion Irina şi celorlalţi preoţi slujitori, autorităţilor locale, sătenilor şi tuturor participanţilor veniţi să-l pomenească pe mult regretatul ei soţ şi mare om de cultură.

Prima parte a ceremoniei comemorative s-a încheiat cu darurile oferite localnicilor: ultimele cărţi apărute postum (Frumuseţea lumii cunoscute, de Artur Silvestri, In memoriam Artur Silvestri-mărturii tulburătoare şi Artur Silvestri-Vocaţia Căii Singuratice), cărţi şi reviste pentru copiii satului (editate de Casa Lux pe când era condusă de d-na Mariana Brăescu)şi o gustare din alimente la pachet. Am avut o mare surpriză văzând cum sătenii, copii, adulţi şi vârstnici s-au înghesuit în jurul rafturilor încărcate de cărţi, lăsând la o parte mâncarea! Era o scenă exact pe sufletul lui Artur Silvestri şi nădăjduiesc că, de acolo,  de unde este, a văzut şi s-a bucurat.

S-au bucurat şi sătenii şi au mulţumit cu mult bun simţ şi cu ochii umeziţi când depănau amintiri despre dl Artur Silvestri, cel care atât de frumos le vorbea tuturor…

***

A doua parte a programului de comemorare precum şi masa de pomenire s-au desfăşurat în sala mare a unei pensiuni apropiate, unde au participat mai mult de 100 de persoane: d-na Mariana Brăescu împreună cu echipa ARP, scriitori, critici literari, istorici  şi alţi oameni de cultură de la Bucureşti (Cleopatra Lorinţiu cu soţul, Bernard Lorinţiu, prof univ.dr.Nae Georgescu cu soţia, apoi Rodica Avram, Ioana Stuparu, Nastasia Maniu, Geo Călugăru, etc) Elena Buică, scriitoare, sosită de la Toronto, d-na Lucia Olaru Nenati, dr.în filologie si scriitoare, împreună cu soţul Dumitru Olaru,  de la Botoşani, prof dr.Maria Vaida de la Cluj, şi grupul de oameni de cultură ieşeni.

Bineînţeles că nu au lipsit preoţii, reprezentanţii instituţiilor locale, alţi localnici..

După rugăciunile preoţilor de pomenire a lui Gabriel Artur si de binecuvântare a bucatelor, s-au servit aperitivele, apoi a a urmat comemorarea culturală.

D-na Cleopatra Lorinţiu şi-a lansat cartea ARTUR SILVESTRI-VOCAŢIA CĂII SINGURATICE, prezentată cu multă căldură de d-na Mariana Brăescu Silvestri, cea care, a iniţiat şi îngrijit editarea cărţii şi a prefaţat-o,  în stilul personal, răscolitor şi inconfundabil. Cartea este o exegeză realizată cu căldură şi sensibilitatea de o scriitoare poetică, prietenă şi colaboratoare literară a familiei Silvestri.

A urmat apoi momentul maxim emoţional al zilei, filmul documentar ARTUR SILVESTRI PE CALEA ETERNITĂŢII, o evocare a  scriitoarei Mariana Brăescu Silvestri, soţia acestuia. Aspectele din camera de lucru , biroul scriitorului, evocarea înlăcrimată a soţiei şi, mai mult, prezenţa lui Artur Silvestri pe ecran, viu, vorbind cald, convingător, sfătos, expunându-şi ideile, însufleţind cu elanul său sala, au ridicat emoţiile la pragul de sus, parcă toată atmosfera vibra, electrizată de „cerul sufletului lui Artur Silvestri”.  Am uitat de timp, de ploaia intensă ce repornise afară, de toate grijile mărunte, de orice altceva….

Cu toţii ne-am smuls cu greu, după aproape oră şi jumătate din această atmosferă….

Câţiva scriitori, printre care Elena Buică din Canada (dovadă vie a mecenatului lui Artur Silvestri, după cum a spus),  Cezarina Adamescu (autoarea unui volum de versuri dedicat lui Artur Silvestri ce va vedea curând lumina tiparului), Lucia Olaru Nenati, Sabin Bodea, au reuşit să-şi prezinte, în câteva cuvinte, omagiul, sentimentele de adâncă preţuire pentru cel plecat.

Timpul a fost total insuficient pentru toţi cei care ar fi dorit să vorbească, dar a trebuit limitat, fiindcă urma un alt moment de interes: instituirea şi acordarea de către d-na Mariana Brăescu Silvestri, a Premiului ARTUR SILVESTRI al Patrimoniului Cultural Românesc,  în cadrul Salonului Internaţional de Carte, Ediţia a XVIIIa, organizat, aşa cum am arătat, de Biblioteca Gh.Asachi.

D-na Mariana Brăescu a arătat că, după o lungă chibzuinţă,  a hotărât „să împartă premiul în două” şi să ofere , în fapt, 2 premii Artur Silvestri. Apoi a înmânat Premiul Artur Silvestri pentru Patrimoniul Cultural d-lui Valentin Ciucă, reputat critic de artă, pentru volumul  Artă şi vocaţie: propilee estetice, Editura Art XXI, Iaşi, şi D-lui prof.univ.dr. Cătălin Bordeianu, pentru editareascrierilor unui mare sociolog, respectiv  Petre Andrei-Opere, Editura Princeps Edit, Iaşi. Amândoi au mărturisit, în cuvântul lor, că sunt onoraţi de premiul acordat, dl Valentin Ciucă declarând apoi că este cea mai mare surpriză din viaţa dumnealui, iar dl prof univ.dr.Cătălin Bordeianu, arătând că editarea primelor 5 volume din opera lui Petre Andrei, va fi urmată de alte 10 volume, apoi acesta din urmă a „atacat” un subiect pe cât de sensibil pe atât, de important, îndemnând la solidaritatea intelectuală pentru care a lucrat mult Artur Silvestri, solidaritate care se manifestă prin chiar prezenţa atâtor intelectuali la aceste momente şi care trebuie cultivată şi pusă în practică de fiecare.

Aplauzele şi felicitările au destins puţin atmosfera, iar cei prezenţi şi-au putut aminti imediat, gustând nemaipomenitele sărmăluţe şi fripturile pregătite de vrednica Maria Hulpaşu din Grinţieş (ajutor de nădejde al familiei Silvestri la munte), că moldovencele sunt gospodine neîntrecute în aceste bucate.

După o zi atât de plină, oaspeţii şi-au amintit că au de făcut drum lung, prin ploaia puternică de munte, au mulţumit şi au plecat, cu sufletul plin de încărcătura spirituală a acestei zile şi, ca întotdeauna, cu cărţi.

D-na Mariana Brăescu Silvestri, tot cu durere în suflet, dar şi cu liniştirea că a realizat ceea ce a promis, comemorarea soţului ei mult regretat aşa cum a promis şi cum merita Artur Silvestri, a mulţumit tuturor celor ce i-au fost alături în această foarte grea zi.

Dumnezeu să-l odihnesacă pe Gabriel Artur Silvestri în împărăţia sa şi sănătate să dea celor ce l-au pomenit şi-l vor pomeni, m-am rugat închinându-mă la Troiţa ce va apăra de acum înainte Casa memorială Artur Silvestri,  tot locul  din împrejurimi şi şoseaua ce duce spre Durău.

TEODORA MÎNDRU

Sâmbătă, pe 30 mai 2009, se împlinesc 6 luni de la plecarea prea grăbită spre cele veşnice a Marelui Om, mentorul nostru, ARTUR SILVESTRI

Dumnezeu să-l odihnească în Cerurile Sale!

Să-l pomenim, aşa cum reuşim fiecare: cu o rugăciune, o lumină aprinsă, depănând amintirile despre el, citindu-i sau recitindu-i cărţile, corespondenţa, sfaturile înţelepte şi urmându-i cuvintele ziditoare de Fapte Bune.

Cleopatra Lorinţiu:

Artur Silvestri

Vocaţia Căii Singuratice

Un scriitor care se sustrage categorisirii

Un răzvrătit cu un farmec uluitor

Sper din tot sufletul ca această carte să-şi împlinească menirea, să apropie cititorul de cărţile şi ideile sale. Să-l ajute să înţeleagă câte ceva din personalitatea, din „modelul Silvestri“ şi nu în ultimul rând, aşa cum spunea el însuşi, să-i înţeleagă „cerul sufletesc“.

Mariana Brăescu Silvestri

„Vocaţia căii singuratice“.pdf>>>>apasă aici pentru descărcare

Vineri, pe data de 22 mai 2009, la Biserica “Nasterea Maicii Domnului” de pe Calea Dorobanţi, din Bucureşti,  a avut loc un înălţător eveniment spiritual şi cultural prilejuit de împlinirea a şase luni de la tragica dispariţie dintre noi a marelui om de cultură Artur Silvestri.

Distinsa lui soţie, scriitoarea Mariana Braescu Silvestri, deşi cu sufletul îmbrăcat în lacrimi, a reusit sa ofere celor prezenti in biserica, prin intermediul Coralei “Dumitru D. Botez” al carei dirijor este profesorul Eugen Kreiss, un strălucitor si binemirositor buchet de cântece religioase care s-au înălţat spre Domnul întru pomenirea celui plecat la El în urmă cu o jumătate de an.

Cele 15 cântece duhovniceşti au izbutit să umple de emoţie sacră sufletele adunate spre cinstirea marelui plecat în locul de lumină şi mângâiere, rezervat de Dumnezeu spiritelor credincioase şi nobile, aşa cum a fost şi sufletul generos al lui Artur Silvestri.

“Doamne, auzi glasul meu!” de Nicolae Lungu, “Tatăl nostru”" de Eugen Kreiss, “Iubi-Te-voi, Doamne!” de Nicolae Georgescu, “Tu singur esti” de Eugen Popescu, “Rugăciune” de Mihai Lupescu pe versuri de Mihai Eminescu, “Imn Fecioarei” de Eugen Kreiss, “Axion Duminical” de Dragos Alexandrescu, “Pre Tine Te laudăm” de Eugen Kreiss, “Oda” (dupa Hoterus) de Mihai Lupescu, “Priviti Golgota” de F. Silcher, “Oratoriu” de Gh. Mandicevschi, “Ingerul a strigat” de Macarov, “Invierea” de Mihai Lupescu, “Ziua Invierii” de Nicolae Georgescu , “Hristos a inviat!” de Eugen Kreiss >>>>

În sala cu rezonanţă istorică Lyra a Casei de Cultură a Municipiului Timişoara, a avut loc, – în cadrul Cenaclului literar Pavel Bellu, – o şedinţă comemorativă dedicată  regretatului scriitor şi om de cultură Artur Silvestri, care a avut loc în 27 aprilie, 2009.

Conducătorul cenaclului este cunoscutul prozator, distins om de cultură, Mircea Şerbănescu, un rol deosebit pe plan organizatoric avându-l doamna profesoară, Rodica Opreanu.

Despre viaţa plină de învăţăminte şi opera bogată a celui dispărut prematur dintre noi, a vorbit pe larg domnul profesor universitar dr. Adrian Dinu Rachieru, cunoscut şi apreciat critic literar, sociolog şi decan al Facultăţii de Jurnalistică al Universităţii Tibiscus din Timişoara. Amintirile sale se întind în timp încă din anul 1980 când a avut ocazia să colaboreze cu domnul Artur Silvestri în domeniul literaturii şi artei. Am avut astfel ocazia să aflăm amănunte inedite despre pasiunea cu care, scriitorul de care ne ocupăm, cerceta izvoarele străvechi ale spiritualităţii proto-române, într-o inedită geografie literară. Este omagiată acribia, străduinţa, voinţa de fier cu care Artur Silvestri lua parte la bătăliile culturale ale acelei vremi, apoi, valoarea deosebită – pe plan istoric şi ideatic – a operei sale romaneşti, rămas, din păcat, destul de puţin cunoscută publicului larg.  Din activitatea mai recentă, s-a remarcat contribuţia de nepreţuit adusă de autor, la iniţierea şi dezvoltarea Societăţii Române pentru Patrimoniu, (ARP), cu pleiada imensă de reviste de o mare varietate tematică; Luceafărul românesc, Epoca, Ecoul, etc. şi a editurilor specializate pe internet, – care au făcut cunoscut publicului românesc de pe toate meridianele, opere de valoare care altfel, cu greu şi-ar fi găsit drum spre marele public.

Un omagiu vibrant a fost adus marelui dispărut de doamna Mariana Gurza, care s-a referit pe larg la generozitatea, la spiritul de sacrificiu, la pasiunea ideilor, care-l caracteriza pe Artur Silvestri, de-a lungul vieţii sale, atât de bogate dar, vai! – atât de scurte. >>>>

Zile de neuitat

Filozoful,istoricul literar,criticul de artă,ctitorul atîtor reviste,promotorul literar , regretatul prieten Artur Silvestri(preşedintele de onoare a Ligii Scriitorilor din România) ne vorbeşte din nou,din păcate,din  sanctuarul eternităţii‚prin intermediul  unui album-jurnal,intitulat simptomatic „Frumuseţea lumii cunoscute”,apărut la Editura Carpathia,Bucureşti,2009,prin grija scriitoarei Mariana Brăescu Silvestri.

Cartea , apărută în codiţii grafice de excepţie , se deschide cu rânduri de suflet ce ne introduc în”O elegie a vieţii”, semnate de soţia marelui dispărut. Aşa cum ne informează cu sensibilitate şi durere Mariana Brăescu Silvestri în cele două pagini , volumul cuprinde însemnări ale autorului”APOCALYPSIS cum figures-Şapte nuvele fantastice şi un epilog” în ultimile 50 de zile.”De fapt,49”zile de neuitat”,o zi pauză,intervenţia la spital,şi apoi ultima,a cincizecea,când se pierde”în ceţuri arginti”.

Prima însemnare este datată 1 septembrie , intitulată”Trandafirul roşu”,rânduri care se constituie înt-un adevărat poem în proză.Spiritul de observaţie este amplificat cu metafora creând o sinfonie a”petalelor desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene”.

Textul poematic”Mic tablou fără pescăruşi”, este o descriere subtilă a litoralului Mării Mediterane,a spaţiului staţiunii Gruissan,unde observaţia se amplifică până la percepţia halucinantă, creînd o stare paradoxală de natura revelaţiei,cînd marea cu iahturile ei,”misterioasă dă un sentiment de viu,acut şi tulburător”.

Spiritul de observaţie,melancolia emanată din aceste rânduri,”parfumul inefabil”,cum zice acad.Prof.Dr.Zoe Dumitrescu Buşulenga, induce spre o stare de graţie.În aceste însemnări cu fragmente de real,scriitorul devenit poet al observaţiei şi al trăirilor descoperă o fantă,un prilej de a plonja  până şi în  misterul din „Filosofia norilor”, când ,însăşi”Meteorologia (…)pare aici o formă a capriciului şi o imagine ireductibilă a instabilităţii unde orice presupunere de viitor se poate face pe termen scurt sau mai bine nu se face deloc.” >>>>

Requiem

Missa defunctorum

1.Introitus

Mai multi trecuti ca cei ce vin sau sunt

Isi odihnesc trecutul lor defunct,

In aste sfinte zile-i  plangem noi,

Uitam de suferinti si de nevoi,

Gandim la Cel ce ne deschide porti,

Un drum luminii intregi si morti,

Cu pretul vietii Lui, popas divin,

Ofera celor ce-s, au fost sau vin

Nestinsa Sa ofranda, Duhul Sfant

Ce leaga zori si neguri pe pamant,

In focul vietii moartea o gonesti,

Ai fost mereu cu noi, vei fi, Tu esti !

_______________

2. Kyrie

Rasuna ca un cor la unison,

Un tunet e Kyrie Eleison,

Un million de voci acum Te cant

Stapan pe ceruri, ape si pamant.

Stapan pe tot ce noi vedem si stim,

O-ntreaga omenire Te iubim.

Tu dirijezi vazut si nevazut

A lumii lege, adevar si scut,

Nimic nu misca fara voia Ta,

Credintei, necredinta-i  spune Da

Si nu e fapt sa nu dea in vileag

Stapanul inefabil, drept si drag. >>>>

Supus al unei reverii melancolice, asociez de mai bine de un sfert de secol anotimpul primăverii, cu  sentimentul pe care nu-l pot exprima la adevărata lui intensitate, aşa cum s-a petrecut, aşa cum încă îl mai resimt. Explozia florală adiată de zefirul zburdalnic, în după-amiaza sfârşitului de Mărţişor, este identică cu cea de-acum 26 de ani; (nu întâmplător, mă aflu în aceeaşi grădină publică dinspre Văcăreşti de unde, stihiile trecutului îmi redau imaginea interioară a Sălii Polivalente arhiplină, de public iubitor al cântecului şi poeziei) Pe atunci, subsemnatul nici nu împlinise 24 de ani, ucenicind de vreo 6 la înţelepciunea poeziei, înfrigurat de aprecieri ori ambiţionat de critici. Da, trecutul… acest modelator al tristeţii onctuoase! Brusc, mă gândesc la câte generaţii de muguri, au schimbat anii mei de păr cărunt, dar şi la cei care între timp au trecut la cele veşnice… Aşa cum mareea inundă uscăciunea nisipurilor, melancolia, izvorâtă din adâncimile sufleteşti, îmi cuprinde fiinţa cu imaginile ei clare, desprinse din arhiva amintirilor unde, orice nuanţă sfârşeşte în suferinţă.

Chiar şi în plan secundar, eram onorat să fac parte din staff-ul poetic al lui Adrian Păunescu, mentorul formării mele lirice. Aşa s-a întâmplat şi atunci, în ultima duminică de martie 1983. Spectacolul Cenaclului Flacăra se ţinea la Sala Polivalentă Bucureşti De undeva din spatele cortinei, priveam publicul care dubla cu frenezie fiecare vers recitat  „vulcanic,” Maestrul, demonstrând încă odată că este capabil să ridice sala în picioare.Constat că lângă mine, cu ceeaşi încântare, stau în acelaşi scop, Anca Heroiu, Mihaela Popescu şi Ion Zubaşcu. Pe când delirul sălii încă nu se stinsese, Adrian Păunescu îşi îndreptă privirea către „gruparea Flacăra” compusă din Constantin Dragomir, Dorin Gherghinescu, şi Victor Niţă, căruia îi făcu semn să se apropie. Câteva şoapte spuse la ureche, şi acesta din urmă porni grăbit spre ieşire, – însoţit de câţiva necunoscuţi mie – după care, Adrian Păunescu anunţă publicul că va urma o surpriză memorabilă. Bineînţeles că au izbucnit urale.   >>>>

GIUVAERUL

Aurul şi alte nobile nu mor,

nu se micesc , nu se ofilesc ,

stau încuiate cu şapte lacăte,

trăiesc pentru ele încoronate,

de îngerii în cor , cu ce să înlocuiască

muritorii vremelnica lor purtare ?

că-s jupuite şi duse-n

morminte să ţină de dor,

de nu-s hoţite , sunt micite

că alţii le vor.

Măreţia nu poate fi pusă pe mână ,

pe cap,

încearcă ea să mai corecteze urechile,

degetele, nasul –

este oprită la poartă ;

s-au schimbat prea des canoanele

de frumuseţe,

pe timpul cernerii din munte.

Ce-i de făcut să avem nobleţea

legată de soartă ?

s-au inventat premiile ,

de-a pururi muritorii

le vor duce dorul ,

îşi aşteaptă moale covorul,

fericitul giuvaer rămâne departe, >>>>

„ARTUR SILVESTRI, Zile de neuitat. FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE, Album îngrijit şi coordonat de Mariana Brăescu Silvestri, Ilustraţii de Vasile Cercel, Carpathia Press, 2009

Ţin în mâini cu emoţie crescândă, o carte omagială. O bijuterie rară. Inestimabilă. De purtat la piept. Mărturisesc că o deschid cu sfială, aş zice, chiar cu evlavie,  parcă vrând să întârzii CLIPA, când mă voi întâlni cu Profesorul. Pentru că, o dată deschisă, nu voi mai avea ce aştepta, dar nici nu mă voi mai putea opri.  Simt pe deplin întreaga încărcătură emoţională cu care a fost migălită, gândită, scrisă, iar acum, alcătuită în această superbă formă materială, pipăibilă, mângâietoare. Emoţia mea nu stă locului. Urcă-n obraji, până-n creştet, precum seva cea verde, de la rădăcină spre fruct.

Fiori de Duh Sfânt se revarsă-n torente de tandreţe mătăsoasă, catifelându-mă.

Îi sorb mirosul. Sunt obişnuită cu mirosul cărţilor, pentru că mi-am petrecut întreaga viaţă printre ele. Dar acesta este un miros nedefinit, parcă din tărâmuri necunoscute. Este mirosul amintirii, al evlaviei.

Cartea are un titlul pe măsură. „ARTUR SILVESTRI. Zile de neuitat. Frumuseţea lumii cunoscute”.

Da, într-adevăr, fiecare creator care a trecut, fie şi pasager pe la ARP, poate spune că a trăit „zile de neuitat”, sub blândeţea privirii Profesorului. Ori, mai bine, seri, nopţi  de neuitat, când aştepta cu emoţie răspunsul Profesorului, care nu întârzia niciodată. Singura dată când şi-a permis şi a pregetat cu răspunsurile a fost în 30 noiembrie 2008. S-a închis atunci într-o tăcere grăitoare. >>>>

Colaborator statornic al editurii PACO (începând cu anul 2003), atacând cu dezinvoltură proza, eseistica şi poezia (a se vedea Poeme de dragoste, 2009), Sorin Cerin e interesat şi de specia aforismului. Două recente volume, Revelaţii (din 2008) şi Nemurire (apărută în acest an, culegând 856 de aforisme), vin să probeze, inatacabil, constatarea noastră. De regulă, literatura sapienţială, cu o bogată tradiţie la noi, exploatând filonul folcloric ar rima, se ştie, cu vârsta înţelepciunii. Iată că Sorin Cerin, niţel grăbit, purtând „ţara în suflet”, un observator atent şi un moralist neîngăduitor se încumetă să se apropie de astfel de „teme îndrăzneţe” (nota cineva), dezvoltând – prin jocul nuanţărilor, încercuind prin formulări gnomice, liricizate, cuvintele-cheie (orânduite alfabetic) – veritabile definiţii (fireşte, concentrate), ispitit de „zâmbetul absolutului” (cum „numea” chiar autorul nostru nemurirea). Aceste mici poeme, revărsate în cascadă ar fi cerut, credem, o dură selecţie; în absenţa filtrului critic volumele în discuţie, oferind grupaje tematice pe teme inhibante (precum viaţa, credinţa, absolutul, adevărul, Destinul ş.c.l.) prezintă inevitabile denivelări.

Dar autorul are o explicaţie. Meditaţiile d-sale sunt, de fapt, „revelaţii” încât „informaţia primită” e turnată în acest şir de cugetări livrate în flux. Interesat de viitorul omenirii, ştiind prea bine că „lumea suntem noi”, Sorin Cerin ar vrea să ne înţelegem „mai bine”. Un drum la Sfinxul din Bucegi, pregătind un film postat pe Youtube i-a „comandat” aceste Revelaţii, anunţând „sfârşitul unei lumi murdare”. Fiindcă, imaginându-şi Apocalipsa, Sorin Cerin ne previne că data de 21 decembrie 2012 (conform „prezicerilor maya”) va marca o treaptă benefică pentru destinul speciei. >>>>

Motto: „Iert si eliberez trecutul cu iubire. Aleg sa-mi umplu

Sufletul cu bucurie si fericire eterna!… “

Sunt  sortit sa fiu poetul sufletului in cautare

De fericire, pe pamant strain, cu lupte si dureri,

Unde-nvinge cel ce are tupeul cu bani de sfidare,

Iar crestinii asteapt-ajutorul din Cer, ca    strajeri…

Prin lume alearga nelinistita o noua stafie… Pare ca are chipul de om, dar – de fapt – este o creatura hibrida in care se amesteca aluatul de pamant cu combinatiile chimice venite din izvoarele mocirloase ale infernului. Este neomul timpurilor noastre rele si grele. Acesta incearca sa subjuge si sa anihileze creatura frumoasa a lui Dumnezeu: pe omul cu sufletul sau.

„Neomul” este o persoana lipsita de insusirile proprii unui om normal. Este o fiinta omeneasca lipsita de omenie, fara mila, cruda, rea si salbatica, rece, grabnica sa verse sange, egoista, imorala, mieroasa, orgolioasa, ticaloasa si mincinoasa, necinstita, sireata, in stare sa defaimeze, sa spioneze, sa barfeasca, sa minta, fara frica de Dumnezeu.

„Neoamenii” –  ne spune Biblia – „… au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singur trupurile, caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu, si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci! Amin… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, El i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de porniri rautacioase. >>>>

Întuneric… Moarte… Întuneric…
Obosit de atâtea erori -Omul- victimă a evului atomic, sfârteca vidul, însingurat, ca o umbră alungată. Din când în când îşi mai întorcea privirea durută în urmă, apoi, cuprins parcă de o şi mai mare tristeţe se lăsa să plutească pradă întâmplării. Peste umerii săi, geometria ucisă a Universului se scurgea în râuri de cenuşă iar haitele de umbre ale morţii îl pândeau din locurile unde constelaţiile nu mai erau decât o părere.
Atunci, în asemenea clipe, avea nevoie măcar de un licăr de lumină, de o fărâmă de viaţă, dar stelele şi planetele nu mai erau decât nesfârşite mări şi deşerturi de fum. Biciuită de atomii ucigaşi, Lumina încremenise pentru totdeauna în umbra adâncului iar Universul murise otrăvit de proprii săi copii, oamenii.
Iar el, Ultimul Fiu al Universului, se îndrepta acum, ca la o adâncă şi tainică chemare, prăbuşindu-se, către matcă. Când, deodată, se opri din zborul său trist şi, îndepărtându-şi praful, îşi plecă cu grijă urechea şi ascultă, neştiind că nu e decât tăcerea.
„Ce-aţi făcut cu timpul de mâine?” izbucni Însinguratul în inima întunericului. Şi nu îl auzi nimeni. Iar Universul n-a fost niciodată mai trist decât atunci, împodobit cu cenuşa stelelor.

***

Fiul Omului cade, dar călăii îl împing, îi pun pe cap coroana de spini, îl bat şi-l batjocoresc necontenit pe calea crucii până la Golgota unde este despuiat de hainele Sale şi adăpat cu fiere şi oţet. Hainele i se rup şi se împart iar astfel i se reînnoiesc toate rănile pricinuite de bici. Mâinile şi picioarele Lui sunt pironite pe cruce iar Fiul lui Dumnezeu atârnă de rănile mâinilor şi picioarelor şi suferă dureri nespuse pentru toate faptele cele rele ale mâinilor noastre şi pentru căile păcătoase pe care au umblat picioarele noastre. >>>>

O antologie este un florilegiu în sensul literal al cuvântului, care ascultă de criterii estetice, ceea ce o distinge de simple «morceaux choisis».
Linda Maria Baros şi Magda Cârneci, scriitoare binecunoscute, au publicat în voluminoasa revistă anuală Confluences poétiques N°3 dec. 2008 (a asociaţiei Confluences poétiques, care reuneşte o reţea activă de poeţi străini la Paris) editată cu concursul Institutului Cultural Român o «Anthologie de la poésie roumaine contemporaine». (Lansarea a avut loc pe 28 februarie 2009 la Maison de la Poésie la Paris).
Revista are un sumar variat, pluriartistic: traduceri din poezia lumii, despre experienţa picturală a artiştilor români de la Paris şi o Anthologie de la poésie roumaine contemporaine, conţinând poeme traduse de către Linda Maria Baros, Magda Cârneci şi Andrei Cadar din operele celor 20 de poeţi selectionaţi ( cărora li se rezervă un spaţiu de 150 de pagini !)
Autorii selecţionaţi merită enumeraţi pentru a pătrunde mai bine sensul în care această selecţie a fost ordonată: Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Ana Blandiana, Serban Foarţă, Paul Aretzu, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Marian Draghici, Gabriel Chifu, Traian T.Cosovei, Marta Petreu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Mihail Galatanu, Simona Popescu, Dan Coman, Serban Axinte, Dan Sociu, Cosmin Perta, Claudiu Komartin.
Bineînţeles că aceşti poeţi nu acoperă marele număr de poeţi talentaţi (care depăşesc acest număr, limitat de spaţiul editorial), dar fără îndoială că acest efort lăudabil va continua din alte unghiuri posibile. >>>>

Aş vrea să trec deşertul cu-o altă caravană,

Dar nu sunt călăuze şi nu ştiu ce să fac…

(De când te-ai dus…)

Numele Profesorului univ. dr. Constantin Cubleşan este recunoscut în viaţa literară românească şi internaţională printr-o activitate deosebit de diversificată şi printr-o viziune originală asupra lumii, indiferent de domeniul în care se manifestă harul său scriitoricesc. Fiu de intelectuali, Constantin Cubleşan s-a născut în 16 mai 1939 în comuna clujeană Traniş, localitate situată în munţii Vlădeasa, unde începe şcoala primară, pe care o termină la Huedin. Destinul său literar se leagă firesc la începuturi de numele scriitorului Ion Dezideriu Sîrbu, discipolul lui Blaga, pe care l-a avut profesor în clasele urmate la Liceul de băieţi din Cluj. Profesorul I.D. Sîrbu, om de mare valoare şi o vastă cultură, avea harul pedagogic, fapt confirmat de toţi foştii săi elevi, pe care am avut privilegiul de a-i cunoaşte: Lelia Nicolescu, Eugeniu Pletea, Constantin Cubleşan, ş.a. Tînărul licean ispitit de muze are şansa de a fi descoperit de profesorul I. D. Sîrbu, încurajat de acesta şi iniţiat în tainele literaturii. De la profesorul său I. D. Sîrbu, scriitorul Constantin Cublesan a învăţat că pentru cuvântul rostit dai seamă în faţa oamenilor, iar pentru cuvântul scris dai seamă în faţa lui Dumnezeu. Pentru ambele situaţii, omul şi scriitorul dovedesc un respect nemaiîntâlnit. Perioada studiilor liceale  marchează începutul unei frumoase şi impresionante cariere literare, consolidată prin studiile filologice de la UBB Cluj, dar şi prin studii academice de doctorat.

Opera literară şi ştiinţifică a lui Constantin Cubleşan se concretizează în variate tipuri de discurs, fiecare evidenţiind o altă faţetă a talentului său. În creaţia literară se face remarcat de la debut prin mînuirea inspirată a verbului, fie că e vorba de poezie, proză, teatru, critică literară sau literatură pentru copii. Criticul „recreează” o operă, o postează în prim-plan pentru a trage atenţia asupra valorilor perene ale literaturii române. >>>>

RUGA DE DUS …

“ N-ar trebui sa pronuntam cuvintul – fictiune – “

( Rafail Noica- din vol. Cultura Duhului – 2002 )

Amara- briza orelor exacte: amarua !..

S-ar mai fire-ntre noi

Doar unul sau doi

Din respiratia-a doua…

Doamne, ai grija de-ntelegerea mea : e prea slaba !

Pe potriva multimii, am umerea grea

Unul sau doi si –iata-se roua !

Mai vine oxigenul in carul meu cu boi …

Citorva le mai este din stirpea a doua

Sau-poate- numai unuia: unul ! Dar curind

Vedea-se-ar rourile; roua …

-Precum in cer asa si pe pamint ! –

Doamne, ai grija de-ntelegerea mea : e prea slaba !

___________

POLIGON

” Ich bin ein Niemand ” /James Murray /

( – eu sint cu fructele – in “traducerea” ns -)

Prin genuss se poate ajunge in furnicarul garii de nord – adica- drept in frunte …

Intr-un hintegrund de Hanovra . Doar

Fumuri si burguri si mulatre cifre subtiri ating marile gestalturi din

Bulevardul Leibnitz in timp ce in der Mensa >>>>

Starea actuală a poeziei, aş spune starea poeziei actuale, ar fi altceva luând mai întâi în calcul factorul de areal. Aşadar, liricii naţionale, care şi-a redobândit statutul de integritate, deci o condiţie existenţială autentică, i s-a alipit lirica românilor din exil, este acum vorba de o orchestralizare de pe urma căreia este rescontat un snop de decenii cu potenţial de depăşire valorică a liricii interbelice, socotită încă de neîntrecut. Dacă aceea a operat în sensul unei implozii artistice naţionale, cea de acum s-ar putea manifesta exploziv, înlăturând un anume complex de inferioritate care în secret ne macină ca pe unii care, bunăoară, nu avem încă nici un NOBEL  pentru literatură.

Nu imbundă, poezia proliferează în dezinteresul general, îşi modifică fantastic cadenţele: vorbăreaţă, confesivă, exhibându-şi inutilitatea şi arogându-şi utilitarismul, proclamându-şi mulţiunea, descompunerea ritmurilor, fracturismul, în acea ambiguitate dihotronică ce dă fiecărui jucător speranţa în marea lovitură, cu tunetul cu care se izbeşte frunza de luciul apei, iar criticului spaima diurnă că trece neabătut pe strada cealaltă, fantasma nocturnă de a fi singur judecător din cetate. Distincţia însă trebuie făcută între valoare şi non valoare, între eşec şi propagandă, între manipulare şi ideea de necesitate.

Cred că nu este cazul să aruncăm toată greutatea acestei crize pe umerii fragili ai unor tineri mai puţin citiţi şi mai îndrăzneţi decât şi-au închipuit ei, criza este mult mai profundă, iar ei sunt ceea ce se vede: mai mult posibili cititori decât autori. Lumea în care trăim tinde către o scară de valori foarte relativă, relativismul acesta care ne cuprinde pe toţi, pornind de la convingeri politice şi terminând cu atitudinea faţă de munca cinstită şi banul greu câştigat, acest relativism a atins şi lumea culturală. >>>>

VIŞINI ÎN FLOARE

a venit Împăratul! – nimeni

n-a auzit huruitul roţilor

caleştii Maiestăţii Sale – dar

Maiestatea Sa este

aici! – hlamida albă

a acoperit pământul – ca pe un

nou – izbăvitor văzduh – cu blândul – atotcuprinzătorul

totalitarism  – al

Înţelegerii

a venit Împăratul! – e atâta

proaspătă – neîntinată bunătate – cerească

blândeţe – în

stăpânirea lui absolută – încât

până şi ziarele s-au oprit din

scârţâitul lor slugarnic – despre

democraţie…

până şi ziua a uitat să mai fie şi

noapte…

a venit Împăratul! – cu

atâta linişte albă a umplut

grădina şi ochii – încât nimeni

nu mai simte nevoia să mai

privească la televizor: >>>>