LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

Grâul, fratele meu din copilărie fusese deja secerat. Pe deasupra periei, miriştea, tăiată de combine, crescuse deja sămurastra de grâu şi de buruieni. O mulţime de amintiri mă năpădiseră.

- De ce eşti trist, bunicule?, m-a întrebat Ioana care stătea pe scaunul din faţă şi-mi urmărea fiecare gest, fiecare mişcare a sufletului.

- Nu sunt trist Ioana, mă gândesc, îmi amintesc… şi ochii mei s-au umezit… Am început să rostesc ca în vis :

„Seceram odată cu lanul de grâu şi o floare cu sânge albastru… Floarea cădea, sângele intra în pământ. În locul ei peste un an creştea o altă cicoare…”

- Ce este cicoarea, bunicule?

Am oprit maşina în marginea şoselei. S-a dat jos şi Ioana.

- Asta e cicoarea, Ioana, este o floare cu ochii albaştri ca şi ai tăi.

- Dar ea nu are ochi, bunicule.

- Nu are, dar a avut. Cicoarea a fost o frumoasă fată de împărat pe care a răpit-o zmeul. A răpit-o şi a alergat spre împărăţia lui care se afla peste mări şi ţări. Zmeul a adormit şi a căzut de pe cal. Fata de împărat a rămas în şa , a mânat calul înapoi spre castelul ei aflat aici aproape de apa Ialomiţei, dar n-a mai ajuns acasă. A ajuns-o din urmă zmeul chiar aici unde creşte acum cicoarea. Zmeul s-a înfuriat, a scos un pumnal şi i-a retezat venele mâinilor. Din fiecare picătură de sânge a răsărit în primăvara următoare câte o floare. Floarea de cicoare. >>>>