LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

ATITUDINI – Adrian Botez: „Domnule Manolescu, nu sunteţi nici măcar împărat…!!!“

În numărul 5287, al ziarului Evenimentul zilei, citim, referitor la intentarea de proces, de către dl prof. dr. N. Manolescu, Preşedinte al USR, colegului său, scriitorul şi membru al Consiliului de Conducere al USR, devenit, prin “sminteala” manolesciană, “PÂRÂTUL” LIVIU IOAN STOICIU : “Membru al Consiliului Director al Uniunii, Stoiciu a publicat o serie de articole în diverse publicaţii literare, în care afirmă că Manolescu plănuieşte privatizarea USR, pregăteşte un statut secret şi numeşte oameni în funcţii <<după bunul plac>>. <<Scrie tot felul de tâmpenii(n.n.: dar aceste “tâmpenii” au un schepsis: dacă sunt “tâmpenii”, de ce se supără atât de “justiţiar”, dl Manolescu?!…iar dacă nu-s “tâmpenii”, de ce n-au fost “puse pe masă” şi discutate, DESCHIS, cu membrii USR…să nu uităm că dl Stoiciu este chiar membru al Consiliului de Conducere al USR, deci unul dintre primii care ar fi trebuit să afle despre…”tâmpenii”… – ori USR-ul manolescian funcţionează prin catacombe, precum conspirativul Consiliu Veneţian, pe la 1500?!…) despre USR şi lumea ne tot întreabă ce facem noi acolo. Sunt chestii foarte grave, care nu trebuie ignorate. Nu vreau banii lui, trebuie doar pus la punct>>, a declarat criticul. În citaţia înaintată Judecătoriei Sectorului 4 (n.n.: total agramată!), Nicolae Manolescu solicită ca Stoiciu să fie obligat să renunţe la critici <<sub sancţiunea unor plăţi de daune cominatorii a câte 1.000 lei pe zi, pentru toată perioada de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii ce se va pronunţa şi până la întreruperea efectivă a calomnierii>>. Dacă justiţia nu rezolvă cazul, spune criticul, Consiliul Director al Uniunii ar putea pune în discuţie retragerea statutului de membru al scriitorului.” >>>>

septembrie 21, 2008 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

SE ANUNTA O NOUA CARTE -”Omul ca masina”de Dimitrie Grama

„Genetica, Morala şi Responsabilitatea Umană“

Cele mai recente studii antropologice bazate pe descifrarea si cunoasterea codului genetic uman, demonstreaza ca toata populatia terestra actuala este urmasa directa a unor stramosi comuni, care acum vreo 70 – 75.000 de ani, au parasit Africa Centrala, colonizind restul Pamintului. Nu exista nici un dubiu in aceasta privinta si deci, indiferent de culoarea pielii, forma obrazului sau a ochilor, statura, limba vorbita, credinta, obiceiuri, etc., noi suntem membrii aceleasi familii, suntem cu totii frati si surori.

Oamenii intre ei, de exemplu; indianul aztec si maramuresanul sunt genetic identici, deosebindu-se intre ei mult mai putin decit se deosebesc genetic doi cimpanzei din aceiasi padure.

Biblia, in mod simplistic, are dreptate cind spune ca toti ne tragem din Adam si Eva, dar din pacate scrierile biblice au fost, de la inceput, puternic influentate de prejudicii si impuritati, diferientiind triburile umane, promovind doar unele din ele, in detrimentul altora. Acest fel de gindire si de actiune, reprezinta bine-nteles un “pacat” de etica si responsabilitate umana, deoarece categorisind in mod subiectiv materialul uman, scrierile biblice, pe care se bazeaza multe alte scrieri ulterioare, au ingaduit, poate chiar stimulat nasterea discordiei umane. >>>>

septembrie 21, 2008 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

Eugen Dorcescu: „Câteva gânduri despre poezie şi Paradis“

- Scurt interviu cu poetul Eugen Dorcescu -

1. Poezia religioasă din Moartea tatălui (Editura Marineasa, Timişoara, 2005) se iveşte sub raza înţelepciunii filosofice?

E.D. : S-a tot vorbit, şi se tot vorbeşte, despre poezia mea religioasă. Există, e drept, şi câţiva comentatori (cei mai importanţi), care nuanţează afirmaţia, ba chiar unii neagă, fără echivoc, o atare încadrare. Eu, ca autor care ştie ce scrie, spun că poezia mea nu este, pur şi simplu, religioasă (ce comod ar fi!), spre a nu zice că, de fapt, nu este deloc religioasă. Ar putea fi, eventual, definită drept mistică, adică întemeiată pe o trăire directă, nemediată de ritual, a misterului. Încă de la debut, am scris, ca şi acum, o poezie de factură spirituală, ce asimilează şi interpretează liric într-o astfel de perspectivă, non-imanentă, experienţele existenţei. Tema ei, constantă, obsesivă, este fiinţa. În aceste împrejurări, trebuia să mă apropii de fundamente, adică de filozofie, de religie, de trăirile mistice. Pe de altă parte, confuzia dintre religios şi mistic este curentă, în aşa-zisele noastre abordări hermeneutice, fapt ce generează o sumedenie de erori. Fiindcă, se ştie, orice analiză, orice încadrare, orice disociere trebuie să pornească de la o definire corectă a termenilor. Este ce am încercat să fac într-un eseu, publicat, iniţial, chiar în „Banat” – Poezia mistico-religioasă. Structură şi interpretare. Cât despre Moartea tatălui, volumul, în întregul său, reprezintă, să zicem, o sinteză între cunoaşterea sensibilă, cea intuitivă (străjuită de angoasă) şi cea pe care ne-o oferă, când şi când, revelaţia. În această carte, ca şi în Elegii sau în mai recenta În Piaţa Centrală, este vorba, în cel mai înalt grad, despre fiinţă. >>>>

septembrie 21, 2008 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

INSEMNARI DE SCRIITOR – Felix Sima: „Prin lumea văzutelor şi a nevăzutelor – la Balcic -“

Regina Mamă Maria s-a cuibărit în mai multe cotloane de vis. La Cotroceni, la Bran, la Pelişor, la Balcic… Aici am ajuns într-o viteză, părăsind România pe la Vama Veche, străbătând 60 de kilometri prin Bulgaria, fără să văd, pe tot parcursul, nicio biserică, prin niciun un sat şi nici un oraş pe care le-am traversat. Ce au făcut bulgarii cu turlele bisericilor, care la noi se văd de departe? Le-or fi scufundat în pământ, în apă? Le-or fi ras, una cu pământul?

La cap Caliacra, loc împrejmuit cu mulţime de morişti eoliene, toate învârtindu-se pentru curent, vântul puternic parcă ne face să ne ţinem de tufele de smochini rătăciţi printre stâncile de calcar sarmatic. Într-o grotă amenajată ca muzeu, aflăm despre cetatea de aici, întemeiată încă de pe vremea bătrânilor Lissimachos şi Dromichetes, căzută, apoi, în mâinile bizantinilor, a turcilor, a românilor, a bulgarilor… Ancore de corăbii străjuiesc pereţii, scoase din marea cea Mare, ghiulele rotunde, şlefuite, din piatră, cu care se lovea în corăbii, cu catapulte, sunt aşezate, ca nişte ouă uriaşe, pe la unghere şi le ridici, dacă poţi, dar nu poţi, sunt prea grele şi nu reuşeşti să încarci catapulta de luptă…Ce fel de spinări şi de braţe vor fi avut luptătorii aceia?…

Afară, în vântul şi soarele de vară, o bătrână vindea ciorapi de lână şi mănuşi de lână, pentru iarna care va veni…Îmi spune că este româncă, dar nu mai are cu cine vorbi, puţini au mai rămas cu limba română în gură, în suflet, are o pensie mică, 80 leva ( 160 RON)…

Marea ne topeşte pe toţi în apele ei… >>>>

septembrie 21, 2008 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

ESEU- Ana Dobre: „Formele realului“

Timpul în care ni-i dat să trăim îţi provoacă nu de puţine ori senzaţia respingerii. Un evazionism, altădată incriminat, te poate salva. Simţi nevoia să te retragi pentru a salva ceva greu de definit, pentru a te salva. Sensul retragerii este o chestiune de opţiune personală. O retragere în/din spaţiu, într-un timp virtual, mitic. Retragerea este în interior, iar aspiraţia poate conduce spre o existenţă primară, spre o lume a originilor spre care cândva aspirase Ştefan Augustin Doinaş, trăitor într-o lume la fel de anormală ca a noastră: „La Polul Nord, aproape de osia furtunii…/Acolo vom ajunge într-un târziu la vamă…/ La cea din urmă poartă pustie, fără plante/Vom arunca veşmântul şi vom planta subţiri,…/ un arc cu struguri negri, ambiţioşi şi goi…/Şi în această noapte dispreţuind şi bezna/ şi clima-nfumurată, vrăjită de ninsori,/ frunza va strânge şoldul, arcul va bate glezna/ iar vântul va fi roşu şi limpezit în zori”.

Înapoi în timp este retragerea care ne fură nu dintr-un paseism exagerat, ci dintr-un dorit sentiment de securitate. Credem că ştim ce ne trebuie pentru a ne împlini cu şansele acelui timp, deşi Ecleziastul nu ne îndeamnă la optimism: Nimic nu e nou sub soare, ce a fost va mai fi, iar ce este a mai fost. Lăsaţi orice speranţă, voi cei care intraţi aici a lui Dante, scris cu litere de foc la intrarea în Infern, ar putea echivala cu îndemnul de a abandona orice iluzie şi de a accepta răul social fără a uita amărăciunea lui Mihai Eminescu potrivit căruia răul a supravieţuit în toate societăţile. Sâmburele lumii este răul, nu binele. Teoria eminesciană a răului este, cred, valabilă. >>>>

septembrie 21, 2008 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

SCRIITORI UITATI – Olga Morar: „Magda Isanos sau poezia religioasă“

MAGDA ISANOS (1916 – 1944)

Magda Isanos este reprezentanta liricii basarabene interbelice. Încă de la o vârstă fragedă, şaisprezece ani, Magda Isanos debutează, elevă de liceu fiind, la revista şcolară “Licurici” din 1932 nr. 2 cu poeziile Aş vrea un basm şi Primăvară, iar în numărul din aprilie 1933 cu poezia Gelozie. Acest prim pas al debutului este urmat de colaborarea la revista “Ghiocei” lansată în 1934, de societatea culturală “Iulia Hasdeu” şi unde Magda Isanos publică două proze scurte Creionări, Inseparabilele şi poezia Macii.

Numele Magdei Isanos este legat şi de alte reviste precum “Cuget moldovenesc”, “Pagini basarabene”, “Viaţa Basarabiei”, “Însemnări Ieşene”, de gazeta ieşeană “Lumea ” sau de “Iaşul”, urmează apoi o colaborare cu “Jurnalul Literar” (săptămânal condus de George Călinescu), “Revista Fundaţiilor”, “Vremea”, dar şi alte periodice ale vremii.

A vorbi despre Magda Isanos înseamnă a vorbi despre un înger cu aripi frânte, mult prea repede de un destin care s-a grăbit să ia un suflet pasionat de frumos şi adevăr. Creaţia Magdei Isanos este impregnată de personalitatea sa ce alternează între eleganţă, suavitate şi o energie care răzbate dincolo de fiinţa ei chinuită de boală. Deşi a făcut studii de drept marcând-o din punct de vedere profesional, a frecventat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, fapt demonstrat de pasiunea ei pentru literatură, care a atras-o de timpuriu şi a apropiat-o mai târziu de cel care avea să-i devină soţ dar şi colaborator: Eusebiu Camilar (împreună scriu drama în patru acte Focurile inspirată de răscoala lui Horia şi Minunata istorie a lui Nastratin Hogea o traducere din Leonid Soloviev). >>>>

septembrie 21, 2008 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

MODELE CULTURALE- Elisabeta Iosif: „O nouă carte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga“

“Percep destinul meu ca pe un dar divin, fiindcă mi-a dat Dumnezeu puterea comunicării”.

Acest volum de Zoe Dumitrescu -Busulenga (“Contemporanii mei . Portrete” ) ne dezvăluie o personalitate fascinantă, care nu a avut doar darul comunicării, ci şi pe acela de “stăpân al cuvântului scris”, de cărturarul dublat de criticul riguros, cu o severă vocaţie a scrisului, pe care a conştientizat-o mai târziu, mai ales în talentul de portretist. Pentru că, portretele realizate de cercetătorul Zoe Dumitrescu – Buşulenga, modelul de scriitor, sunt de fapt, ceea ce nu a încetat să ne ofere: modelul de intelectual, preţuit şi trecut în universalitate.

M o d e l u l ,ca valoare universală, are în volumul “Contemporanii mei” o semnificaţie aparte.

Opera sa nu a avut o evaluare exhaustivă. Portretele din “Contemporanii mei” sunt înmănuncheate în volum ,fiind rodul unei investigaţii competente, minuţioase realizată de editoarea cărţii, doamna Elena Docsănescu, “pentru păstrarea memoriei şi editarea operei celei ce a fost Zoe Dumitrescu-Buşulenga, preocupare foarte veche, un proiect al doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga”, în care şi-a dorit realizarea unei culegeri de “Portrete”(2002), consacrate unor personalităţi pe care le-a cunoscut şi preţuit, carte care putea constitui “modele” pentru noile generaţii….gândindu-se la un volum, care să completeze seria de modele vrednice de luare aminte pe scara valorilor etice”. Dar arhiva sa a oferit şi “un material inedit de mare semnificaţie, care s-a inclus, în parte, în acest volum de aproape 50 de modele, din care 10, portrete inedite”, cum afirma doamna Elena Docsănescu în investigaţiile sale, studiind arhiva în ultimul timp, descoperind scrisori, manuscrise, de o valoare inestimabilă. >>>>

septembrie 21, 2008 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

George Anca: „Romanul lui Vasile“

Iarba nu mai creşte din pământ. Copacii s-ar aprinde dându-mi foc stomacului, frunză cu frunză. Mă urcasem să dobor veveriţe oarbe, neacoperite de păr. N-am cort. Privirea pe praful unei cărţi mai frumoase ca mine. Visez să ajung în pădure, să compun ceea ce pădurea nici nu-şi visează.

Se vor stăpâni cu greu să nu râdă, să nu mă compătimească. Şi ce voi face cu satul meu? Ştiţi, eu nu sunt din satul ăsta. Omul refuză mâncarea bună şi intră cu lumea în siloz. Eu mă reped să mănânc. Acolo, în adânc, bătrâna îmi face semne să aştept. În zadar îi arăt medaliile. Mă uit pe masă – goală.

De ce doresc învierea? N-am fost viu niciodată, zise. Ce bine era până ieri, neîntors din Întorsuri. O, departe zi de ieri, pe sub norii deşi mi-am aprins un rug oranj să-l strângă ploaia. Acum mă strâng în pădure, ploaia se răreşte cu picături de arbori, când va sta, vor fi dispărut codrii, când găsesc adăpost pier şi eu de sub ziua de ieri, atât de târziu născându-mă.

Zilele scad. Şerpii, cine i-o fi mânat pe ploaie, au duduit prin şanţurile pieilor lor de altădată, pârâurile de acum, unde rătăcim şi feriga mi-a crescut, nimeni n-o ştie, n-o vede.

Te sperii de şerpi, dar eu nu te pot duce unduios până în deal de unde să vedem încotro vom coborî. Să nu te sperii de mine, îngăduie, am rugat-o, să rămân, şi tu să ajungi sus, să mă aştepţi, Ferigă. A dat drumul perdelei bolovănoase, a început să tune şi prin lumina ferăstruită vedeam cum ea mă vede. Atât, îmi spusese. Mă alungase, mi-o lua înainte şi-mi mai şi striga să mă înapoiez, bravo, te poartă şerpii, acre sunt merele pădurii, dragostea mea.

Te chem din urmă, cu şerpii, să alunec în şanţurile pieilor lor vechi. >>>>

septembrie 21, 2008 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite