LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: „Scrisori către Eminescu“

SCRISOARE LUI EMINESCU (I)

„Bădie Mihai!…

Pe tărâmul acela al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinăreşti, ţi-o fi dor de ţară, de codrii şi pâraie, de holdele pârguite şi fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforată, de lună şi de luceafăr, de stele şi de plopii singuratici. Ţi-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume şi în suflet. Oi vrea să ştii câte împliniri s-au zămislit pe de-a-întregul, câte vifore ne-au spulberat speranţele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.

Dulcea ta Românie a fost adesea otrăvită, acrită şi amărâtă de lifte din patru zări venite să ne ceară pământ şi apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită, ciopârţită, i s-au tăiat picioarele şi mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii şi i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige „Victorie”, să blesteme, să se roage, să geamă şi să scrâşnească. Gloriile şi le-a plătit cu fluvii de sânge, dar laurii, au încununat frunţile altora; flăcăii ei s-au spetit în ocne şi temniţe, au murit în tranşee şi nici măcar morminte legiuite n-au avut. Dorul ne-a hrănit sufletul şi speranţa. Ne-a fost dor de libertate, de pâine şi dreptate, de cer albastru şi de sărbători, de colinde şi altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din poveşti. Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hămeseala lor din totdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stârni, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume străină şi haină. >>>>

iunie 10, 2009 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

Cezarina Adamescu: „Un voievod al scrisului stând drept în faţa altarului: Andrei Vartic“

Ca în  marea majoritate a editorialelor sale, şi în ultimul articol, intitulat: „Războiul civil din al treilea mandat” – jurnalistul editorialist Andrei Vartic se dovedeşte a fi un apărător vajnic al Limbii Române, al istoriei naţionale,  al neamului său, al libertăţii de expresie şi al presei libere, care a înţeles că fără luptă aprigă nu va putea birui. El a luptat. Cât l-au ţinut puterile. Ca şi confratele său, Grigore Vieru a înţeles că fără Limbă nu există istorie, fără istorie nu există neam. Fără neam, nu există ţară. Fără ţară nu există oameni ci doar făpturi orfane, străine, singure, abătute.

Vocea lui s-a identificat cu Vocea Basarabiei şi s-a făcut ecou puternic izbindu-se din perete-n perete, din gard în gard, din vad în vad, apoi a urcat în tării să spargă norii şi să pornească potopul. Potopul care ar aduce curăţirea de noroi şi de mâzgă. Apoi vocea s-a făcut aripă, purtată de vânt în cardinalele zări, patru la număr, care se întretaie în formă de cruce.

Şi-a făcut din Cuvânt sabie de voievod şi scut de războinic. Şi-a făcut din Crezul său ideologic şi cel artistic, acoperiş, turn de scăpare împotriva năvălitorilor de orice neam.

Până la un timp, ca şi pe vechii haiduci, l-au ajutat codrii, râurile, munţii, izvoarele, câmpia, ţărâna şi pâinea de-acasă, femeia şi copii lui, bunicul deportat la Magadan şi mort printre străini, căruia doar marea i-a ştiut mormântul. >>>>

iunie 10, 2009 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

Ion Marin Almăjan: „La cosit de oameni“(povestire)

Vară. Fierbinte. În anul Domnului 1960.Duminica. La prânz. În cuină, la masa joasă, cioplită din bardă, pe scaune cu trei picioare şi ele cioplite  din bardă, bărbatul, muierea şi copilul îşi scufundă lingurile în strachina ciobită. În liniştea adâncă, ce bălteşte peste sat, sorbitul celor trei  domină încăperea. Prin uşa deschisă a cuinii se poate vedea fântâna cu roată acoperită cu şindrilă, curelnicul şi cocina, uşa grajdului, iar dincolo de gard părul bătrân trecut de suta de ani, cu trunchiul gros ,de care copilul îşi lipeşte adesea obrazul ascultând zumzetul dinlăuntrul său, iar mai departe pădurea, bătrână, adâncă, necuprinsă.

Poarta grea din stejar, scoate un geamăt prelung. Cei trei opresc mânatul lingurilor. Stau cu urechile ciulite, cu privirile aţintite spre colţul de unde ar trebui să apară oaspetele neaşteptat. Pietrişul scrâşneşte sub paşi grei de cizme butucănoase, de cizme militare, ferecate cu potcoave. Apar în formaţie. În frunte   brunetul, tuns perie, cu mustaţă luată scurt cu foarfeca, cu trăsături aspre,tăiate din piatră. Calcă hotărât, neşovăitor, ca şi cum s-ar  afla pe un teren cunoscut, familiar. În urma lui vin doi miliţeni, cu uniformele ponosite, strâmbe, aşezate pe ei parcă cu furca, în batjocură. Privirile lor aleargă hăituite în toate părţile, scormonesc colţurile casei, umbrele, uşile. Pe umăr,  adânc înfiptă în trupurile diforme, cureaua roasă a carabinei. În urma lor, şovăitor, cu capul plecat, târşindu-şi opincile de gumă încălţate peste ciorapii groşi din lână, îmbrăcat cu un laibăr jegos ce abia îi acoperă pântecul revărsat peste nădragii din doc , colectorul. Tot satul îl strigă Băşină. Nimeni nu-şi mai aminteşte de numele lui real. Doar activiştii de la raion îi spun tovarăşul Dumitru. După prenume. >>>>

iunie 10, 2009 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

Mircea Micu: „Pasărea de acasă“

Ea vine seara si n-o chem.

Si de venirea ei ma tem

Si a prefac ca-s  orb si surd

Cand pe la geamuri o aud.

Ea n-are trup, ea e un fel

De crin cu aerul in el

Ea n-are ochi si-n doua parti

Poarta inele  mari de morti.

Venita ca o taina grea

Se-aseaza  lin  pe fruntea mea

Apoi se muta mai in jos

Spre-al tamplei vulnerabil os

Apoi spre coaste, pina cand

O simt cu ghiarele  strangand.

Sit ace atat de mult si greu

Ca aud cum plange Dumnrzeu. >>>>

iunie 10, 2009 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

Al. Florin Ţene: „Metafora ca ritm al gândirii“

Poezia este „timpul” izvorât din spaţiul unui impuls ritmic de existenţă .În acelaşi moment este un loc al metaforei. Fiindcă , în aceste condiţii, metafora caracterizează gândirea poetică, fiind fundamentul acesteia Câmpul magnetic creat de metaforă are proprietatea de a coordona semnificaţiile. Astfel, prin metaforă se realizează inspiraţia poetică, expresie a gândirii. Poeţii de mare anvergură au intuiţia de a organiza metaforele într-un sistem, creând o profundă gândire poetică, cu un bogat fond metaforic.Când abordăm universul unei opere poetice, scriem de fapt despre forţa cu care poetul a ştiut să-şi construiască paleta sa de înţelesuri, subânţelesuri înglobate într-un sistem de semnificaţii,de specificitatea sa, deci despre metafora sa . Esenţa filozofică, la unii poeţi profunzi, se află în câmpul metaforic . Când poetul este el însuşi, adică în metaforă, se realizează o apartenenţă intimă, de profunzime la Idee, într-un univers al conştienţei şi inconştienţei. Metafora este de sorginte filozofică .Un tot filozofic şi liric, inseparabil, se realizează.O impresie de atemporalitate se realizează prin metaforă când realitatea imediată este aparent respinsă de aceasta.Gândirea poetizantă este dată de metafora întâmplătoare, când nu se constituie într-un sistem metaforic.În poezie metafora este o necesitate, dar şi semnul conştiinţei creatoare. Un ritm metaforic există la fiecare poet autenti, specific fiecăruia .Şi Eminescu îşi are ritmul său metaforic, însă, diferit de cel al lui Alecsandri, Blaga, Stănescu, Virgil Mazilescu . Universul poeziei este creat de sistemul metaforic. >>>>

iunie 10, 2009 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

Cristian Neagu: „Oglindiri“ Elena Buică, în reciprocitatea arhaic-modern, timp-suflet

Vorbind despre debutul literar al Elenei Buică, (întâmplat la vârsta septuagenară) nu vom putea trece peste situaţia  oarecum similară cu cea a Ninei Berberova,(1901 – 1993) fenomen al literaturii ruse, care a debutat la etatea de aproape 84 de ani. Intitulată „Oglindiri,” (Ed. Anamarol, Bucureşti 2009) cea de-a patra carte semnată de Elena, ne va atrage atenţia pe parcursul celor cinci capitole, asupra unor conglomerate sentimentale a căror  vibraţii îi definesc stilul, (care întotdeauna se raportează la personalitate) împletindu-se prin subtonuri prezentul, confesat filelor de structură reportericească, şi nostalgicul evocator de referinţă autobiografică, primând imaginea unui autodenunţ tămăduitor,– întrucâtva – al sindromului romantic, după cum ne mărturiseşte chiar domnia-sa: „Dacă nu m-am scuturat total de romantism, este şi din convingerea că romantismul înnobilează, umanizează, apropie mai mult oamenii între ei, dă aripi minţii, sufletului, încântă, dă frumuseţe înfloririi florilor, înfrunzirii frunzelor, şoptitului şoaptelor, sunetului cântecelor de care fiecare suntem însetaţi, ne dă vibraţia caldă a nostalgiei….” (Despre scrierile mele, p. 6)

Desigur, comunicarea socială în cazul Elenei Buică, nu se reduce numai la acţiune, căci cuvintele îi rezumă în acelaşi timp reacţiile afective, selecţia şi ordonarea experienţelor trăite. Avem să observăm delicateţea sentimentului, ritmicitatea crescândă a acestuia, de la gradul modernităţii structurii sociale canadiene, la secvenţialitatea barocului rustic al satului românesc, conturată ca o litografie sentimentală, aninată pe un perete, într-un apartament de zgârie nori din Toronto: >>>>

iunie 10, 2009 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

Olga Alexandra Diaconu: Poezii din vol. „Ochiul de veghe“

DOAMNE, PRIN TINE, UNIVERSUL ÎL SIMT

O, Doamne,

prin Tine

universul îl simt

cum tresare:

proaspăt ca  dup-un somn

ca dup-o înserare

Totul în el e

numai nedumeriri şi mirare

Simt linia orizontului

în jurul inimii mele

ca un balsam pe-o rană

Lasă-mă să fiu

umila mreană

care nu ştie că piere

O, acest leagăn enorm

în care m-afunzi

când adorm

e singurul balsam

pe care-l mai am

pentru copilărie

Pentru copilăria când

nu mă întrebam

de ce tresar

sau de ce respir

Eram! >>>>

iunie 10, 2009 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

George Anca: „Dialectică advaitină“

Subiectul meu a fost Deşteptare şi cnută via Andrei Mureşanu, cu patru referinţe “familiare”: Andrei Mureşanu, Onisifor Ghibu, Victor Săhleanu, Alexandru Trifu. Am vrut să fiu hegelian, via Noica, şi să scot, pe lângă teză (deşteptarea), antiteză (cnuta) şi sinteza (până la urmă, gratia, din poemul Gratii de Victor Săhleanu:)

Între noi doi – gratii

şi nu ştim care dintre noi este înapoia lor.

Şi nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)

de colivie (cine are aripi?)

sau de închisoare (cine e temnicerul?)

Mai are sens să vorbim de “afară”?

Spaţiul acesta nu are decât înlăuntruri

dincolo este un alt dincoace

şi ni se pare numai – că putem ieşi

păşind între nori…

Gata adrenalina. Antrenează-te în treacăt, cu teamă de orice biped. Închisorile se regretă sub gardă schimbată. Rugile din puşcării – înviază sufletele noastre şi iartă-ne nouă greşelile dialectului. Lumea e altfel decât ţara noastră, noi nu mai avem voie să fim.End of everything. Din cât laur aş muri? Slobozia Veche. Olahus în Orăştie. Moise Vodă. Wind Symphony. Din ce m-am exclus pentru a mă salva? N-o să piară iarba duşmană, mă recunoaşte. – din verde grâu pironul azurului pe frunze. Trei: deşteptarea, cnuta, cometa. Nondual(ă): gratia. De unde, dialect advait, dialectică advaitină, Noica povestind despre Hegel. >>>>

iunie 10, 2009 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

Sorin Cerin: „Nemurire“ (aforisme)

~ 1 ~

Nemurirea este eternitatea clipei.

~ 2 ~

Nemurirea este îngerul care te trezeşte din moartea propriului tău destin.

~3~

Nu există moarte mai adâncă decât în nemurire,atunci când a dispărut definitiv viaţa ce va muri.

~4~

Nemurirea se regăseşte într-o clipă, pe când viaţa se pierde în anii grei scurşi la picioarele morţii.

~5~

Nemurirea este libertatea destinului de a-şi recunoaşte propria sa moarte în faţa eternităţii.

~6~

Ce poate fi mai efemer decât timpul în faţa nemuririi?

~7~

Nemurirea este jocul la care viaţa pierde mereu.

~8~

Nemurirea este visul morţii de a deveni  viaţă eternă , deci de a muri, etern, câte puţin, cu fiecare clipă trecătoare. >>>>

iunie 10, 2009 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite

Daniel Mureşan: Fragmente din vol. în pregătire „La curtea zeilor“

FRUMOSUL NU PLÂNGE

Ce nu-i mic şi nu-i peste măsură ,

şi-i inspirat

duce bunul nume pe oriunde trece ,

Cum poate plânge bucuria ?

iată motivele pentru a fi zeu

vrem fertilitate , ordine sub glasul nostru

împărătesc ,

hidosul îl scrutăm , îl împingem

să plângă –n voie în casa lui  din iad ,

să-l ardă focul …,

doar Apollo l-a avut tată pe Zeux ,

s-a născut din farmece ,frumoşilor

le stă bine între frumoşi ,

încântare pe insulă , cine a mai semănat

cu soarele ?  legenda pare adevăr ,

îi place sufletului , cum să nu râdă ,

să nu viseze   ?

suferinţă sub palmierii  pe care nici nu-i vedem ,

palmierii mulţimii oropsite .

Bine, nici urâtul nu plânge de-i mare ,

Urâţilor staţi între ai voştri ,

Poate ajungeţi zei , >>>>

iunie 10, 2009 Posted by ARP | noutati | Comentarii oprite