Pentru un nume cu autoritatea şi notorietatea lui Artur Silvestri în critica literară românească înainte de 1989 este incredibil că întreaga activitate însumând 17 ani de critică literară s-a încheiat la doar 36 de ani. Cele peste zece mii de pagini apărute în publicaţiile literare şi culturale ale vremii – doctrină, istorie, critică literară – formează opera unui autor tânăr şi foarte tânăr. A fost şi rămâne surprinzător pentru oricine că această tinereţe nu l-a făcut să se grăbească şi să adune, cu deplină justificare, ca alţi confraţi, câteva sute de pagini măcar, cu care să închege două-trei volume care, aşa cum ştiu cunoscătorii, făceau posibilă calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, calitate deosebit de prestigioasă şi râvnită atunci.

Artur Silvestri – „micul Călinescu” – cum era numit încă de la debutul său, surprinzător de matur în raport cu tinereţea, nu şi-a dorit aceasta niciodată.

Ştacheta pe care singur şi-o impusese era mult mai înaltă şi aseme­nea mentorului său literar, George Călinescu, plănuia să topească aceste cronici dar şi alte mii de fişe în sin­teze ample, ambiţioase. Nu a fost să fie, din păcate nu doar pentru el, ci pentru literatura şi istoria literară românească. Schimbările de după 1989 l-au făcut să se îndrepte în alte direcţii, datorită contextului şi dato­rită faptului că ştia bine că doar independenţa mate­rială îi poate asigura independenţa intelectuală. Dar, „timpul nu a mai avut răbdare”…

Spuneam şi altădată că Artur Silvestri simţea în ultimii ani că „nu mai are timp”! Adevărul e că nici şapte vieţi nu i-ar fi ajuns pentru vastele sale proiecte literare şi culturale. Aşadar, simţind că nu mai e timp pentru sinteze, a încercat să schiţeze un „univers al lec­turilor care l-au făcut fericit”.  >>>>

Istoria literaturii române prenumără, în desfăşurarea ei, câteva generaţii post-maioresciene care încep înainte de 1900 şi ajung până acum aproape patruzeci de ani. Formula este a lui E. Lovinescu şi explică un proces care nu e departe de adevăr: generaţia post-maioresciană ar fi aceea întemeiată pe un principiu cu deosebire etic, privind triumful adevărului în apreţuire, autonomia esteticului în tabloul de valori şi tot ceea ce elimină tulburările maşinăriei axiologice. Pentru momentul lui, modelul maiorescian se potrivea admirabil şi asemenea operaţiuni hotărâte, pornind de la principii, sunt trebuincioase, într-o cultură, în chip ciclic. Maiorescu exemplifica o idee lucidă care este mai mult a condiţiei criticului decât a criticii unei literaturi naţionale; însă o idee de natură etică, fără discuţie durabilă. Acest eticism e propriu literaturilor unde critica este vie (fără a fixa încă pe critic în chip de instituţie), însă istoria literară nu s-a consolidat ca disciplină. >>>>

Acum însă, a făcut un viraj brusc, incitant, spre poem.

 „Scrieţi o carte de poeme?” ar fi venit fireşte întrebarea şi uluirea dacă ar fi mărturisit domnia sa ce are în plan.

Dar nu a spus nimănui. Până ce nu am fost invitaţi să primim volumul.

Totul începe cu o mărturie după care, lumea începe să trăiască literar/ vizual/, ca într-o pagină reală. >>>>

Memoriile lui Adrian Marino au produs vii dispute. Autorul este considerat un nihilist absolut, plin de umori, inoculate încă din copilărie, din familie. >>>>

CHIPUL DURERII

Mă acopăr smerit

cu toate culorile

edenice

din crucea visului

să nu mai văd

cruzimea Lumii

aruncând în gol

Îngerii cuvintelor. >>>>

ANOTIMPUL TRISTETII

Poetului Naţional, Adrian Păunescu, la un an de la trecerea la Domnul

În agora vesniciei ai intrat,

Ieşind din nuca strâmtă a vieţii,

Între toamna şi iarna, de-atunci,

A apărut anotimpul tristeţii.

Am devenit mai trişti cu o plecare,

Deşi am devenit mai mulţi,

Nu mai simţim la fel fiorul ierbii,

Desi prin stele mai umblăm desculţi. >>>>

Încă din primele pagini ale capitolului Destăinuiri în fapt de seară, aflăm că Anderca, personajul central al naraţiunii, aflat la apogeul activităţii sale profesionale, se confruntă cu amintirea interzisă sie însuşi, de vreme ce face referire la zonele obscure ale existenţei: suferinţa, boala şi un previzibil sfârşit. >>>>

GÂNDURI TOMNATICE

Am găsit o portită spre sufletul tău.

Tăcerile

erau acolo tomnatice gânduri,

izbânzi…

Neizbânzile rătăceau

în marea inima ta

la orizont, adăstând,

o cât de mică flacără

să-ti lumineze

cărările pribege. >>>>

MĂ-NTREABĂ STRĂMOŞII

mă-ntreabă strămoşii dacă-i mai cunosc

mă-ntreabă din icoane – sângerând!

mai stau – făloşi – în butce şi-n parfum de mosc

şi capetele lor căzură – coborând…

****

poporul martirilor mă-urmează

oricare clopote ating în viaţă:

ei sunt vârtutea care mă-narmează

şi fruntea-n mir de foc mi-e mai semeaţă! >>>>

SÂNGELE CRIMEI ŞI RIMA

ar trebui să blestem întreaga lume

ar trebui să iert întreaga lume

ar trebui să mă blestem pe mine

ar trebui să mă iert pe mine

****

nu sunt în stare să navighez prin oceanul de sânge

nu sunt în stare să recunosc că mă trag din

sămânţa crimei >>>>

Cărţile lui Constantin Virgil Gheorghiu au ajuns la Chişinău

Salonul Internaţional de Carte (S.I.C.), organizat de Biblioteca Naţională a adus, pentru prima dată anul acesta la Chişinău, recenta producţie editorială a Patriarhiei Române şi a altor edituri de carte religioasă din România: Sophia, Deisis, Metafraze. Editura Polirom a venit şi cu cele 8 tomuri ale Septuagintei, editate în anii 2004-2011.Cărţile aduse din România au fost atât de valoroase, încât doi preoţi din Chişinău, de la bisericile  Sf. Trei Ierarhi şi  Sf. Dumitru, au cumpărat pentru bibliotecile parohiale câte un exemplar din cele câteva sute de titluri expuse de aceste edituri.

Vom căuta prilejuri de a scrie despre unele  dintre aceste cărţi. Acum consider că merită să  atragem atenţia asupra unui autor care, deşi a iubit mult Basarabia şi a suferit toată viaţa pentru această margine de ţară, nu este cunoscut şi citit de basarabeni. >>>>

Fabian Kastner şi-a intitulat recenzia “Călătorie nebunească ameţitoare”. Criticul suedez afirmă că:   >>>>

FRUMUSETEA MURMURULUI

Luna scutură Cerul

de ciocârlii

în cădelniţa grădinii,

întreaga seminţie

a insectelor

se aprinde

pe gurile liliecilor;

eu îmi fac

haine de flăcări

pentru căinţă

şi adun turcuazul

materiei semnelor

sub mantia limpede

a pântecului matern >>>>

Tocmai de aceea este foarte dificil, ba poate că de-a dreptul riscant, să faci distincţie între scriitorul artist şi scriitorul povestitor. Totuşi, chiar în marile literaturi identificăm artişti mai degrabă cu vocaţia povestitului decât cu cea a profunzimii ori a amplorii ideilor abordate. >>>>

Şi e atâta linişte ca la începutul lumii. Pentru Grigore Vieru întâi a fost tăcerea, ea este starea diafană a levitaţiei, poarta prin care sufletul lumii pătrunde în oasele sale şi le transformă în fluiere cosmice. Calea până la momentul transei lirice urmează un ritual apropiat celui eminescian, prin puritatea trăirii şi prin hieratismul unui limbaj fără adstrat. >>>>

Dimineaţa indecisă între violet şi plumburiu

Trece în galben nedefinit spre Venus plină de culori.

În prag, gânditor Poetul. Cu Plumb în braţe

Păşind până sub mărul rimat cu vişini japonezi

Şi cu ore de şah. În G şi A. Bacovia agitând o Agată

O floare şi o potcoavă: muzica sonorizează orice atom!

Văd fluturii albi ai liliacului din glastră, zburând

 Alb peste alb prin cristale de zăpadă, albe

Precum Timpul. Dormiţi de-acum abandonate flori!

Zboară ca o părere însângerată,  Aurora violetă… >>>>

…..În salon Bacovia avea locul său preferat. La masă se aşeza  pe scaunul ce-l situa cu spatele la oglindă. “Nu şi-a schimbat niciodată poziţia. Ai vreun motiv, l-am întrebat pe tata într-o zi. Mi-a răspuns zâmbind: Şi pupăza, uitându-se în oglindă, şi-ar pierde steaua polară”. >>>>